„Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri” (Marcu 8, 38).

Adevărul-Hristos se exprimă ca o evidență simplă și pașnică, cu definiții clare și curajoase. Ceea ce este păcat trebuie numit păcat. De aceea, nu încape discuție că pentru un creștin practicant și angajat în credința sa definirea familiei altfel decât ca o relație monogamă, heterosexuală este o problemă, fiindcă este un păcat. Păcatul însă este o categorie interioară, care devine un handicap existențial, dacă nu este vindecat de către căință. Prin acest regret sincer și intens, întemeiat pe dorința de a obține acces la o existență spirituală eternă și incomparabil mai plină, mai bogată, mai desăvârșit mulțumitoare decât cea din trupul pământesc, păcatul conștientizat se transformă în felix culpa, șansa unui nou început, a unui efort înnoit de a identifica parcursul spre acea existență. Păcatul nu este o normă socială, ci un angajament personal de vindecare a ceea ce devenise o piedică în realizarea mântuirii. Creștinul dă mărturie despre Adevăr prin propria sa viață, iar când are ceva de spus, da trebuie să fie da, iar nu, nu. Prin această mărturisire el se poate întâlni pașnic cu libertatea aproapelui său.

Dezbaterea pe care a iscat-o azi în România solicitarea de modificare a Constituției în sensul definirii mai clare a instituției civile a familiei ține de două logici diferite. Prima este cea juridică. Nașterea gândirii juridice în antichitate, dar mai ales dezvoltarea și codificarea dreptului în primele secole ale erei creștine a fost primul pas spre despărțirea statului de religie. Astfel, statul are ca principiu de funcționare legea și mecanismele ei de producere (între care și cel democratic direct, adică prin referendum), iar religia, în speță creștinismul, are ca mod de expresie textele revelate (Sfânta Scriptură) și interpretarea lor de către persoane identificate ca având o harismă specială (Sfinții Părinți și duhovnicii). Ordinea juridică reflectă totuși o reprezentare generală prevalentă într-o epocă despre societate, despre ceea ce este omul și despre cum ar trebui să se desfășoare relațiile dintre aceștia. Această reprezentare se poate inspira din ordinea morală produsă de o gândire religioasă anume sau de o reflecție filosofică agnostică.

Astfel, în plan juridic, un grup de membri ai corpului politic numit România, exprimat prin trei milioane de semnături, a inițiat procedura de modificare a Constituției prin care reprezentarea prevalentă despre om și instituțiile sale este asigurată constituțional – astfel încât să împiedice modificări legislative în materia dreptului familiei fără consultare populară. Este vorba, de fapt, despre un act de neîncredere a acelui grup în onestitatea clasei politice, în scrupulozitatea democratică a acesteia, în cele din urmă în reprezentativitatea socială, politică și culturală a acestei clase. Vorbim despre clasă politică, fiindcă, așa cum rezultă și din alte inițiative civice („fără penali în funcții publice” sau de modificare a legii electorale), în mod transpartinic clasa politică tinde să se reproducă și să împiedice venirea la putere a altor grupe sociale, neconectate la solidarități specifice clasei politice. Inițiatorii referendumului aruncă astfel un vot de blam asupra clasei politice. Fapt este că partidele politice au evitat o poziționare puternică în această privință. Iar coaliția de la putere a exploatat cinic în interesul rămânerii ei la putere această inițiativă. De altfel, inițiatorii referendumului s-au văzut obligați de a naviga circumstanțial sau oportunist printre diferiții actori politici pentru a îndeplini etapele necesare modificării Constituției, care nu se poate realiza fără acordul majorității clasei politice, exprimată prin votul de două treimi din Parlament, ceea ce a aruncat bănuiala de partizanat politic asupra inițiatorilor. Concluzia care se desprinde din acest demers inițiat în 2015 este că prin arhitectura constituțională a României societatea este în materie legislativă prizoniera clasei politice, pe care nu o poate schimba din cauza mecanismelor electorale și instituționale din acest moment. Având în vedere această concluzie boicotarea și, prin aceasta, discreditarea referendumului constituțional din inițiativă populară pare a fi mai degrabă un scop al clasei politice pentru a descuraja în viitor asemenea inițiative.

A doua logică este cea de natură filosofico-morală și privește acea reprezentare generală despre om care stă la baza ordinii juridice. Transformarea societăților occidentale în ultimii cincizeci de ani (dacă luăm ca dată simbolică revoluția sexuală și anarhistă a anul 1968) a produs o nouă bază filosofico-morală pentru ordinea juridică, care s-a construit în mod deliberat în opoziție cu precedenta bază filosofico-morală, cea creștină. Inspirată din gândirea revoluționară, marxistă sau neo-marxistă, această nouă ordine a asumat denumirea de post-creștină. Numai că, în Occident, procesul redefinirii juridice a urmat formării treptate a unui consens social în jurul noii ordini. Modificarea conținutului juridic a fost astfel mai lesne acceptată, întrucât cei care din motive de opțiune religioasă s-ar fi putut opune formau deja o minoritate sau trăiau cu impresia că formau o minoritate și nu au avut energia de a se opune. De fapt, precondiția acestor transformări a fost o separație forțată a statului de Biserică, aceasta din urmă fiind redusă la statutul de organizație privată și care privește sfera vieții private, și trasă la răspundere pentru dosarul foarte stufos al întrepătrunderii cu statul din epoca medievală. Biserica, încărcată cu pasivul medieval al umanității, a fost scoasă din jocul social înainte ca baza filosofico-morală a societății să poată fi modificată.

Acest parcurs a fost atipic și paradoxal în estul Europei astfel că, după încheierea fazei atee a comunismului, s-a revenit la o formă de colaborare stat-Biserică. Creșterea presiunii pentru separarea statului de Biserică și reformularea bazei filosofico-morale a societății, de data aceasta din inițiativa clasei politice, a produs contrareacția socială care este la originea inițiativei cetățenești pentru acest referendum.

Legitimitatea juridică a referendumului nu poate fi contestată, nici măcar cea filosofico-morală în contextul românesc actual, până nu se înregistrează semne importante de schimbare a consensului în această privință – indicii despre o schimbare ar putea fi date de scorul votului „nu” la acest referendum. Cu toate acestea, rămâne întrebarea dacă referendumul poate fi cerut în numele creștinismului, în numele textului fondator (Noul Testament)? În ce măsură necesită învățătură lui Iisus Hristos un context juridic specific? Creștinismul s-a dezvoltat sub păgânismul antic, s-a extins în Persia sasanidă și în alte state antice din afara Imperiului roman (Edessa, Armenia, Georgia, Etiopia), a fost adoptat de majoritatea popoarelor migratoare, iar din zorii epocii moderne s-a răspândit în întreaga lume prin energia misionarilor, a supraviețuit regimurilor totalitare, și se enclavizează – dar nu dispare din societățile post-creștine ale Occidentului. Hristos a refuzat orice acțiune de rezistență, a admis necesitatea statului (minimal, e adevărat, în comparație cu statul modern) și și-a anunțat împărăția în alt registru existențial.

În actualul Referendum deci nu este vorba despre creștinism în dimensiunea sa preponderent eshatologică din Evanghelii. Nu este pusă la vot existența unui Dumnezeu creator, nici măcar viața de dincolo. În schimb, este vorba despre apelul la o antropologie tradițională ca bază filosofico-morală a societății. De altfel, etichetarea referendumului ca referindu-se la „familia tradițională” exprimă cu precizie acest aspect. Antropologia tradițională este încă majoritară în societatea românească, conform sondajelor sociologice. Și, culmea, tocmai reprezentanți ai acestei viziuni tradiționale propun să fie testat consensul în jurul viziunii lor. Ce este ilegitim, din punct de vedere al mecanismului democratic, în acest demers? Or, semnificația unui boicot este tocmai punerea sub semnul întrebării a legitimității unei acțiuni politice. Boicotul rupe contractul social tacit și suspendă coeziunea corpului politic. În plus, boicotul politic tinde să-și atașeze tacit absenteismul general, observat la toate consultările din ultimul deceniu, cu cauze diverse, dintre care emigrația masivă din ultimii ani.

Revenind la datoria mărturisirii, creștinul nu trăiește într-o bulă a inocenței paradisiace, aproape tot ce-i oferă lumea ar trebui să fie pentru el iluzie, dar esența demersului spiritual este tocmai eliberarea graduală, foarte lentă și sinuoasă de aceste iluzii. Pentru creștin cel mai bun lucru care i se poate întâmpla este moartea biologică, cu condiția să fi ajuns interior în pragul acelei lumi pe care și-o dorește, iar cel mai rău lucru este deznădejdea, în termeni moderni depresia, însingurarea, suferința psihică. Sexualitatea face parte din marile iluzii ale omului contemporan, tocmai fiindcă a fost decuplată de la funcția ei biologică, reproductivă. Menirea iubirii creștine este depășirea sexualității, iar celibatul și abstinența au fost preferința creștinismului dintru început. Având în vedere acest deziderat al depășirii sexualității, este irelevantă identitatea sexuală care este lăsată în urmă: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi, pentru Împărăţia Cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă” (Matei 19, 12). Ambiguități sau nedeterminări sexuale există fie în mod natural, fie din acțiunea de multe ori abuzivă sau mincinoasă a altor oameni, fie cu scopul și în nădejdea depășirii diferențelor în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru dimensiunea existenței terestre, se aplică: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei 19, 4-6), dar pentru dimensiunea existenței eterne se aplică alt răspuns: „Şi le-a zis lor Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Căci nici să moară nu mai pot, ci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii” (Luca 20, 34-36). Astfel, deși există o diferențiere biologică pentru viața aceasta, distincția se sublimează în viața aceea. Iar unii dintre oameni suprimă deja diferența dintre viața aceasta și viața aceea făcându-se pe sine fameni. Această chemare la viața veșnică este datoria de a mărturisi a creștinului. De aici derivă și dreptul fiecărui creștin, indiferent de poziția sa în Biserică, mirean, preot de mir, monah, ieromonah sau episcop de a se exprima pe tema referendumului.

Referendumul din 6-7 octombrie se inserează pe parcursul spiritual al creștinului ca o etapă individuală de conștientizare a stării sale interioare. Alegerea pe care o face, dar mai ales implicarea în dezbaterea din jurul referendumului devin pentru el ocazia evaluării eventualelor sale predispoziții pentru alunecări în planuri colaterale, minore sau contradictorii față de obiectivul mântuirii sale. În alte cuvinte, o confruntare cu înșelarea. Spre exemplu, o exacerbare a planului comunitar sau etnic este o posibilă astfel de alunecare, dar respingerea acestui plan nu-l exonerează pe creștin de responsabilitatea față de fragilitatea naturii umane. Deși planul juridic ar trebui să-i fie creștinului indiferent, accelerarea schimbării de paradigmă filosofico-morală reprezintă un risc spiritual pe care nu-l poate asuma de dragul acelui aproape pe care Hristos îl numește unul dintr-acei fraţi ai Lui, prea mici (Matei 25, 40). Oricât nu l-ar înțelege, creștinul prin votul său îi cumpără timp și nădejde și acelui aproape care astăzi pare a nu mai avea răbdare cu reflexele sale conservatoare.

(Sursă text: aici)