Te necăjeşti pentru că în fiecare săptămână ai parte de tulburare din pricina discuţiilor şi judecăţilor pe care le auzi în societate cu privire la monahism, pentru că te amesteci în ele şi uneori împărtăşeşti părerea altora. Ce să-i faci? Vinovat nu este monahismul, ci slăbiciunea unora, care văd lumea cu ochi „ageri” şi, băgând de seamă slăbiciunile unora, aruncă cu noroi în tot monahismul.

Nu are cum să nu ne pară rău de oamenii prin care vine sminteala, însă Dumnezeu este atât de milostiv, că poate să-i cheme şi pe cei neputincioşi la pocăinţă. Oricum, să nu îndrăznim a ne lăuda cu noi înşine, cum că prin viaţa noastră atingem înălţimi mari, ci mai vârtos să băgăm de seamă neputinţele noastre şi să ne socotim pe noi înşine mai prejos decât toată făptura, adică mai răi decât toţi.

Părinţii din vechime, cu toate că aveau aşezare sufletească mare şi sfântă, se socoteau pe sine mai răi decât toţi. De altfel, lumea vede neorânduiala la monahi, dar pe a sa nu şi-o vede: dacă şi-ar simţi păcatele, n-ar mai avea timp să-i judece pe alţii. Tu nu te tulbura pentru asta, ci ajungând acasă pocăieşte-te, fără să-i judeci pe cei ce au căzut în păcatul judecării.

(Sfântul Macarie de la Optina, Sfaturi pentru mireni, Editura Sophia, București, 2011, pp. 41-42)