Rănile frământărilor sociale și politice de la sfârșitul secolului la XIX-lea erau prezente și se simțeau deplin în capitala Moldovei. Ruina catedralei mitropolitului Veniamin, dar și sărăcia și suferințele locuitorilor urbei necesitau un răspuns grabnic. Răspunsul a fost un OM. Un bătrânel – Iosif, Episcopul Argeșului, a luat calea Moldovei, încărcat de ani și de grija noii turme.

Ales la 10 iunie 1875, cu o majoritate de voturi de – 140, din 181 votanţi – Iosif Naniescu a rostit un emoționant cuvânt în Senatul României, care anticipa misiunea la care a fost chemat în noua slujire, de Mitropolit al Moldovei:

„Prea Sfinţi Părinţi şi în Hristos fraţi, Domnilor Senatori şi Domnilor Deputaţi. Datoriile înaltei poziţiuni eclesiastice la care dumnezeiasca providenţă, prin votul Domniei voastre mă cheamă astăzi, cunosc şi mărturisesc cu toată umilinţa că sunt mai presus de puterile mele. Când mai înainte cu doi ani şi jumătate, aproape tot în acest loc destinat suveranităţii naţionale, am avut fericita ocazie a exprima Domniilor Voastre adânca mea recunoştinţă pentru onoarea ce mi-aţi făcut alegându-mă la scaunul Episcopiei de Argeş, inima mea a rămas plină de încredere că acele simpatii manifestate atunci nu mă vor părăsi în cariera bisericii la care eram chemat.

Astăzi, când aceleaşi simţăminte se arată în favoarea mea, a smeritului, într-un mod atât de elocvent, expresiunile mele de gratitudine sunt cu mult mai prejos decât acelea ce mi le dictează sentimentele inimii. În faţa datoriilor ce-mi stau înainte, plin de încredere la iubirea domniilor voastre şi a tuturor bunilor români şi buni creştini şi întemeiat pe credinţa în Dumnezeu care, prin darul Duhului Său, totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le împlineşte, mă supun cu umilinţă voinţei suverane a naţiunii, exprimată prin reprezentanţii ei, alegându-mă la scaunul Sfintei Mitropolii a Moldovei şi Sucevei şi văzând în această alegere de astăzi o nouă confirmare şi strânsă legătură a unităţii Statului român, o consider totodată pentru mine o sacră datorie de devotament pentru ţară şi biserică şi recunoştinţă pentru reprezentanţii naţiunii. Mă voi sili dar, din toate puterile mele, a corespunde chemării bisericii şi naţiunii. Ca apostol al păcii evanghelice, voi predica totdeauna pacea, iubirea şi concordia. Voi aduce aminte tuturor acele sfinte cuvinte ale bisericii: să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim. Şi, astfel, uniţi toţi în aceleaşi simţăminte creştine şi româneşti, să putem exclama totdeauna cu fericire: Trăiască România! Trăiască Măria Sa, Domnitorul! Trăiască Măria Sa, Doamna!”