Sâmbătă seara, când a sosit părintele stareţ, toate păcatele mele erau scrise pe hârtie. După ce m-am pre­zentat, exprimându-mi dorinţa de a mă spovedi, am îngenuncheat. Bătrânul Simeon m-a primit cu toată bu­năvoinţa. Şi-a luat veşmintele şi a început să citească rugăciunile cu un glas blând şi domol.

Când s-au termi­nat molitfele, l-am prevenit pe părintele stareţ, zicându-i că poate n-a mai auzit asemenea păcate şi, apoi, am început să le spun după listă. O, Doamne, cât curaj îi trebuie unui om ca să-şi dezgolească sufletul în faţa altui om!

Curajul moral, curajul de a-ţi recunoaşte toate mârşăviile lăuntrice şi de a le scoate afară, în văzul tuturor, este un adevărat eroism pe care nu-l au nici cei ce se numesc viteji pentru că omoară oameni nevinovaţi pe câmpul de luptă. Mărturisindu-mi păcatele, aveam senzaţia că arunc afară toată otrava, toţi şerpii veninoşi cuibăriţi din co­pilărie în sufletul meu. La urmă l-am scos şi pe balaurul cel mare: aşa numeam eu păcatul meu cel mai greu.

În tot timpul spovedaniei plângeam în hohote. Înge­nuncheat şi încovoiat sub epitrahil, mi se părea că mă aflu, ca şi fiul risipitor, la picioarele Tatălui Ceresc, întors dintre porci, plin de ruşine şi de zdrenţe.

După spovedanie, m-am ridicat foarte uşurat. Parcă mi se luase o piatră de moară de pe suflet. Iar părintele stareţ, cu bunătatea şi cu blândeţea lui cunoscută, m-a liniştit, spunându-mi că a mai auzit astfel de păcate, iar drept canon nu mi-a dat decât cincizeci de metanii pe care eu din râvnă le-am dublat. Făceam cincizeci înainte de Utrenie şi cincizeci după Utrenie.

(Arhimandritul Paulin Leca, De la moarte la viață, Editura Paideia, București, 1996, p. 66)