Unii creștini se plâng de faptul că, străduindu-se să se roage regulat, nu reușesc totuși să ajungă la o rugăciune plină de căldură duhovnicească. Rugăciunea lor se răspândește în permanență, inima lor rămâne rece, împietrită, fără simțire și rugăciunea se arată astfel nelucrătoare. Și ei se întreabă: are rost o asemenea rugăciune?

Cu nedumeriri precum acestea, unii creștini au mers la cunoscutul stareț de la Optina, Sfântul ieroschimonah Iosif, urmaș al vestitului Sfânt Ambrozie de la Optina și au primit următorul răspuns adânc și ziditor: „Să nu ne răspândim deloc în timpul rugăciunii e cu neputință pentru noi, oamenii păcătoși, însă, trebuie să ne străduim după puterile noastre să ne adunăm mintea, zăvorând-o în cuvintele rugăciunii, adică să pătrundă aceasta fiecare cuvânt de rugăciune. De răcire duhovnicească și împietrire nu trebuie să ne tulburăm prea mult, ci trebuie să ne silim spre rugăciune, socotindu-ne nevrednici de mângâiere și umilință.

Dacă rugăciunea este rece, nu trebuie să conchidem că ea nu e plăcută lui Dumnezeu. Uneori, o asemenea rugăciune se socotește chiar ca nevoință omului, dacă el se smerește și se ocărăște pe sine întru toate înaintea lui Dumnezeu”.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, pp. 12-13)