Pentru a deveni locul „odihnei” lui Dumnezeu sau pentru a-L avea pe Dumnezeu ca loc de „odihnă”, mintea omenească trebuie să fie capabilă să primească în sine o conştiinţă infinit profundă şi luminoasă. Dumnezeu trebuie să afle în aceasta posibilitatea de a răsfrânge lumina Sa la infinit, posibilitatea unei adânciri nesfârșite. Omul trebuie să fie capabil de o experiență conștientă mereu nouă, mereu mai adâncă a lui Dumnezeu; iar Dumnezeu, la rândul Lui, se bucură de această continuă noutate a bucuriei omului în care El se odihnește.

Omul nu trebuie să rămână neschimbat în experiența lui Dumnezeu: în acest caz Dumnezeu Însuși nu ar putea avea bucuria unei odihne continue în om. Omul, în care se odihneşte Dumnezeu şi care se odihneşte în Dumnezeu, trebuie să reflecte infinitul luminii conştiente a lui Dumnezeu; infinitul lui Dumnezeu trebuie să devină propriu omului prin har. Aceasta este îndumnezeirea omului în Dumnezeu și înomenirea lui Dumnezeu în om. Este unirea între Dumnezeu și om în Duhul Sfânt, Duhul luminii: Duhul care strălucește din Dumnezeu devine Duhul din om prin har.

Prin afirmarea acestei întrepătrunderi a omului și a lui Dumnezeu fără amestecare, creștinismul a revelat taina adâncă și indefinibilă a persoanei umane și a conștiinței sale.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 1995, p. 63)