Cum își dă seama un tânăr dacă are chemare pentru viața monahală?

Întrebarea aceasta este destul de dificilă și ea presupune o altă întrebare: cum putem ști dacă monahismul este voia Domnului pentru noi? Nu este deloc ușor, însă trebuie să nu uităm că, atunci când voia Domnului este lucrătoare în viața noastră, toate celelalte vor dispărea, pentru că voia Lui este de neînvins. Dacă trăim această dorință a noastră ca pe o urgență a duhului, care își găsește expresia în cuvinte de felul: „Fie devin monah, fie pier”, atunci aceasta este cea mai neîndoielnică dovadă că avem o chemare monahală autentică. Nu exclud existența altor situații, când această vocație poate ieși la suprafață treptat și în chip mai puțin dramatic, dar în cele mai multe cazuri simțim în noi acest imbold, această nevoie urgentă a duhului care se reflectă, de asemenea, în rugăciunea noastră.

La mănăstire mergem pentru a purta Numele lui Hristos. Aceasta este vocația creștinului după cum citim și în Faptele Apostolilor. Ne aducem aminte că Domnul i-a poruncit lui Anania să-l caute pe Saul, zicându-i: „Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor” (Fapte 9, 15). Dacă un tânăr are această dorință puternică de a purta Numele Domnului și ea se vădește în viața lui prin neîncetata chemare a Numelui cu buzele, cu mintea, ba mai mult, cu inima lui, atunci cu siguranță că mănăstirea este locul cel mai bun pentru el, pentru că întreaga viață în mănăstire este rânduită în jurul Numelui lui Hristos și cel ce dorește să cheme Numele Domnului se bucură de cele mai prielnice condiții.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, p. 102)