Vedem la Părinți că există curățirea, există și luminarea. Iar curățirea am subliniat că nu înseamnă o curățire în sens pur moral, ci într-un sens moral cu o semnificație ascetică. Vasăzică, la Părinți, curățirea e o stare ascetică, la care omul ajunge după o luptă, nu doar de evitare a păcatului, pentru că evitarea păcatului este oricum parte din nevoință, parte integrantă din nevoință, ci și de curățire a inimii. Curățirea inimii nu înseamnă doar să eviți păcatul. Curățirea inimii înseamnă să plece din inimă orice gând și să se ducă în rațiunea omului. Să fie ținute în rațiune toate gândurile, adică modul în care gândește omul, iar inima să rămână fără gânduri. Numai cu un singur gând, numai cu rugăciunea. Acest lucru este extrem de important.

Odată dobândită, i se spune „Rugăciunea inimii”; i se mai spune și „rugăciune de-un-singur-gând”. Este un singur gând, care e însăși rugăciunea, care constituie pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu. Aceasta este curățirea inimii, după Sfinții Părinți. Nu este doar evitarea păcatului. Aici, în Grecia, s-a impus o concepție puritană despre starea de curăție a omului. Este o învățătură de bază a Părinților faptul că mintea (νοῦς) trebuie să se golească de toate gândurile (λογισμοί), și bune, și rele. Desigur, gândurile, chiar și gândurile viclene, trebuie să existe în rațiune (λογική), pentru că altfel omul nu poate să trăiască în mediul înconjurător; astfel, când Părinții spun că trebuie să nu avem gânduri, nu înțeleg să eliminăm gândurile (λογισμοί) din rațiune-intelect, ci din mintea (νοῦς) care lucrează în inimă.

(IPS Ierótheos Vlachos, Mitropolitul Nafpaktosului,Dogmatica empirică după învățăturile prin viu grai ale Părintelui Ioannis Romanidis, volumul II, Editura Doxologia, Iași, 2017, p. 219)