Împrăștierea la vremea rugăciunii se poate preveni numai prin silința de a fi neîmprăștiat și când nu-i rugăciune. În Pateric se zice: „Călugărul care se roagă numai când se roagă, acela nicidecum nu se roagă”. Omul nu trebuie să aștepte rugăciunea ca să nu se-mprăștie, ar trebui să nu se împrăștie nici când nu-i rugăciune. Împrăștierea este o chestiune care ține, în general, de viața omului. Mintea omului este în așa fel făcută, încât să nu stea la un singur lucru, statornică numai la un singur lucru. În același timp poți să te gândești și la altceva, să ai și altă impresie decât cea principală și, în cazul acesta, important este să te concentrezi pe cuvintele pe care le spui și să nu te sperii dacă se întâmplă și altceva (faptul, de exemplu, că-ți vin gânduri care te împrăștie nu trebuie să te preocupe decât în înțelesul acesta – ca să fii mai silitor, pentru a se împuțina gândurile).

În Pateric se spune că la avva Pimen s-a dus un frate și a zis: „Ce să fac, părinte, că-mi vin tot felul de gânduri rele în minte?”. Și avva Pimen a răspuns: „Oprește vântul! (bătea vântul). Întinde brațele și pieptul și oprește vântul!”. Și el a zis: „Nu pot să opresc vântul!”. Și părintele a continuat: „Așa cum nu poți opri vântul, așa nu poți opri gândurile rele! Dar altceva poți să faci, și anume, cu un gând bun să înlături gândul cel rău!”. Deci, statornicirea în gânduri bune va duce la înlăturarea gândurilor celor rele.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cuvinte către tineri, Editura Omniscop, Craiova, 1998, pp. 38-39)