Ce combatem noi, de fapt, în viciul unui părinte de-al nostru, dacă nu propria noastră frică să n-o luăm pe aceeași pantă?! Noi ne revoltăm pe părinții noștri vicioși, ca nu cumva noi înșine să ajungem în aceeași direcție. Chiar dacă nu recunoaștem, mecanismul psihologic ăsta este! Părinții nu sunt de judecat. Părinții sunt de iubit! Când judeci, n-ai soluții. Când iubești, singura soluție e iubirea. Că pute urât, că miroase a alcool, că poate mirosi a urină – că, în general, păcatele put! –, acesta e un punct de vedere!

Cum poate vindeca, de exemplu, o fată curvia tatălui său? Incredibil, că n-are cum! Dar se poate ruga ca tatăl său, la un moment dat, să aibă un sprijin într-atât, încât să iasă din curvie. Chiar dacă sprijinul respectiv nu e maică-sa. Cineva să-l pună cu botul pe labe la viciul acesta. Pare o absurditate, dar ce vă spun este că nu ne rămân decât răbdarea, rugăciunea și recuperarea omului aflat în situație de rezistență împotriva Duhului Sfânt. Pentru că omul vicios e un om cu „rezistență” la păcat. Cu „rezistență” împotriva Duhului Sfânt.

Ce este important este să vă pocăiți cu ei, să vă rugați cu ei, să vă asumați cu ei și să le spuneți tot timpul că au unde se întoarce. Să le oferiți un punct de întoarcere. Mi-a spus mie odată unul: „Eu plec din Biserică!”; „Pleacă, tată! Că aici, între ușile împărătești, te aștept douăzeci de ani! Când vii, eu tot aici sunt... Și dacă nu-s eu, e Șeful, Ăsta din stânga. Iisus. El are răbdare.” Nu veți schimba viețile oamenilor împingându-le în față cu lama unui buldozer moral: „Băi, ce-ți fac! Te rup!”. Nu merge!

(Părintele Constantin Necula, Anatomia sufletului, Editura Agnos, Sibiu, 2015, pp. 51-53)