În lucrarea patimilor, ca în orice alt viciu, se poate observa o logică bine închegată. Mai întâi, patimile acţionează în ascuns, într-un chip duhovnicesc, însă mai apoi, într-un stadiu avansat, ele încep să schimbe sufletul omului atât din punct de vedere emoţional, cât şi din cel al stabilităţii. În cele din urmă, se schimbă însăşi viaţa trupească. Recurgem din nou la pilda despre alcoolism: la început aceasta este o simplă patimă, omul devine încet, încet incapabil să se mai gândească la altceva, în afară de băutura; este, cu toate acestea, pe deplin sănătos. Mai apoi, patima se transformă într-o stare de boală, după care băutura începe să dea dureri de cap şi halucinaţii. În stadiul ultim se ajunge la ciroză. Astfel este procesul de dezvoltare al fiecărei patimi.

(Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, p. 25)