Cândva, citisem o povestire interesantă despre un creștin care a luat de pe stradă un băiețel flămând și gol. Era chiar Ajunul Crăciunului. L-a luat în sania sa și l-a adus acasă la el. L-au încălzit, l-au îmbrăcat și l-au încălțat și l-au așezat la masă. Iar stăpâna casei a rupt o bucată de pâine proaspătă și a dat-o băiețelului. „Binecuvântat fie darul credincioșilor”, a spus el cu lacrimi în ochi.

Atunci stăpâna a început să împartă și celor ai casei pâine. Și, cu cât mai mult tăia din ea, cu atât mai bine se vedea că pâinea nu se mai termina. Deodată casa a fost cuprinsă de o lumină neobișnuită, iar băiatul s-a transformat într-un înger plin de lumină. A binecuvântat familia și a plecat.

Această familie trăia după legile lui Dumnezeu, iar principala lui poruncă este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu și pe aproapele nostru. Aceasta este baza mântuirii noastre.

Dumnezeu îi dăruiește cu înțelepciune pe cei care n-au învățat încă să-și iubească aproapele. Doar cel care e milostiv, care îi iubește și pe semenii săi și se îngrijește de ei, încercând să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i încalțe, să-i adăpostească și să-i mângâie este cu adevărat fiu al lui Dumnezeu. El face toate acestea în numele lui Hristos.

În această istorioară se vede că oamenii aceia au dat dovadă de milă adevărată, în numele dragostei. Ei și-au făcut milă de băiețel, l-au adăpostit, l-au hrănit și Dumnezeu le-a dăruit liniștea.

(Îndrumar creștin pentru vremurile de azi: convorbiri cu Părintele Ambrozie (Iurasov), vol. 2, Editura Sophia, 2009, pp. 162-163)