E o poruncă grea aceasta, părinte, să-L iubești pe Dumnezeu. Și nu e la îndemână pentru oricine.

Da, e greu. Dar când simți că Lui Îi datorezi existența, nu numai prezentul, ci și viitorul, atunci încerci să te interesezi: cine e El? Și dacă spune chiar Evanghelistul cel mai iubit de Dumnezeu că Dumnezeu e Iubire, nu? La Iubire trebuie să răspunzi cu iubire. Românul spune: cum e bună ziua, așa e și mulțumita, nu?

Eu, ca elev, ca student, duceam o viață de Heidelberg. Cântec, băutură, distracție. Abia când am fost rănit de moarte pe front și Dumnezeu mi-a salvat viața când era imposibil, adică niciun medic nu mai spunea că e posibil să mai trăiesc, toți și-au exprimat părerea, ca medici, că cel mult două ceasuri mai am de viață. Două ore. Cam cât se scurge sângele de la un curcan mare. Și Dumnezeu m-a salvat. În două ore, în loc să mor, eram dus de un avion la șase sute și ceva de kilometri, la un spital militar. Și erau medicii anunțați, medicii spitalului, erau toți în costum de operație. Nici nu m-au identificat măcar, m-au pus imediat pe masa de operație, doar m-au șters puțin cu spirt, așa, ca să... Nici nu mi-au luat identificarea pe care o avea orice militar, aceea de metal, cu numele, contingentul, regimentul și toate astea. Ei știau că-i urgent. „Las’ că vedem noi cine-i, dacă-l salvăm!”. Și atunci, așa cum un om păcătos s-a gândit încă în avion, dacă Dumnezeu m-a salvat, să-mi închin și eu viața la ceea ce vrea Dumnezeu, nu ce vreau eu.

După operație, când am primit nu concediu, ci un fel de învoire cu revenire la spital, m-am dus la mănăstirea Putna și mi-am închinat viața lui Dumnezeu.

(Părintele Adrian Făgețeanu, Viața mea. Mărturia mea ‒ Interviuri de Andrei Dârlău, volum coordonat de Ciprian Voicilă, Editura Areopag, București, 2011, pp. 131-132)