Mănăstirile sunt locuri în care oamenii nu trăiesc cu bucurie, ci cu desăvârşită bucurie şi cu o mulţime de alte bucurii, precum scrie Sfântul Atanasie cel mare: „Mănăstirile pe care le-am cunoscut sus, în munte, erau pline de dumnezeieşti cete de oameni care cântau psalmi, care se îndeletniceau cu rostirile duhovniceşti, care posteau, care se rugau, care trăiau într-o nespusă bucurie, care nădăjduiau în fericirea viitoare a Raiului, care munceau făcând milostenie, care aveau armonie şi dragoste între ei. Într-adevăr era ca şi cum ai fi văzut o întreagă ţară plină de cucernicie şi curăţie. Căci nu există acolo cel nedrept şi cel nedreptăţit… Şi, peste toate, bogăţiile monahilor, căci aveau un singur gând şi un singur scop comun: virtutea” (B.E.P.E.S., p.34)

(Arhimandritul Spiridonos Logothetis, Deprimarea şi tămăduirea ei în învăţătura Bisericii, Editura Sofia, 2001, p. 95)