Părintele Arhimandrit Sofronie ne atrage atenția asupra diferenței dintre teologia conjuncturală și teologia cea după Dumnezeu: „Până când inima nu s-a curățit de patimi, contemplarea lui Dumnezeu este imposibil de atins. Numai o inimă curățită de patimi e capabilă de a se pătrunde de uimirea și de smerenia specifice contemplării Creatorului a toate acea uimire și smerenie care liniștește mintea, umplând-o de o bucurie negrăit de calmă.

„Teologul are drept scop dobândirea theoriei, iar călugărul, dobândirea ascezei. Principalul obiectiv al călugărului este acela de a dobândi liniștea rugăciunii inimii, eliberarea minții de orice cugetare, paza neîncetată a inimii de orice invazie a lumescului. Acolo unde există o astfel de liniște sfântă, inima și mintea se hrănesc cu numele lui Iisus și cu poruncile Lui, fiind contopite întreolaltă și controlând tot ce se întâmplă înlăuntrul omului – nu printr-un sistem de investigare logică, ci în chip intuitiv, printr-un simț duhovnicesc special. (...)

„Scopul monahului este acela de a dobândi trezvia neîncetată a minții în inimă, iar atunci când – după mulți ani de nevoință – inima i se sensibilizează, mintea primește puterea de a respinge orice gând pătimaș; în urma numeroaselor lacrimi de pocăință vărsate întru întristarea inimii, rugăciunea îi devine neîncetată, iar simțirea prezenței și a lucrării dumnezeiești, evidentă și atotcuprinzătoare”.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 383-384)