Credința e un risc al rațiunii. Dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă, o iluminare a ei. E o absolutizare a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenței. Credința are revelația cu care omul credinței nu se tocmește.

Dumnezeu ne însoțește mereu și, pe măsură ce-L cunoaștem, viața noastră biologică și psihologică se străbate tot mai tare de adevăr și lumina cunoștinței. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult mai prescurtată, cunoștința pe care savantul n-o poate prinde prin știință, ci numai dacă și-a împins știința până la toate marginile și i-a recunoscut neputința.

Religia se întemeiază pe grăuntele de credință. Grăuntele de credință este, de fapt, grăuntele de comuniune în care suntem cu Dumnezeu.

Iisus răspunde odată ucenicilor Săi care-I „cereau mai multă credință”, le-a spus cam așa: să înceapă din a crede că au credință și vor sfârși prin a avea de fapt.

La temperaturile la care se alege aurul ființei noastre de zgura acestei ființe, în firea noastră apare modul divin de a fi, de a voi și de a gândi.

(Părintele Arsenie Boca mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 74)