Ca și în alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paști pune problema credinței despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greșeala aceasta fundamentală au săvârșit-o fariseii, saducheii, bătrânii și cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem și să credem” (Marcu 15, 32). Dacă vezi, nu-ți mai rămâne decât să înregistrezi, să constați și să te supui. Dar credința tocmai aceasta nu e, ci, dimpotrivă, „încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi și spune Domnul lui Toma: „Ferciți cei ce n-au văzut și au crezut”. Credința stă dincolo de limitele minții omenești și implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidențe au dat dovadă apostolii. I-a copleșit realitatea, i-au descumpănit aparențele.

Și totuși Domnul le face pe voie, lui Toma și celorlalți ucenici ai Săi: le dovedește învierea Sa pe cale materială, așa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile și picioarele Sale, îi poftește să-L pipăie, să-și pună mâna în coasta Lui. Dacă-i așa, înseamnă că Domnul le-a înțeles nedumerirea, că Și-a dat seama că nu se poate să nu fi fost biruiți de prea evidentul caracter definitiv și iremediabil al răstignirii. Îngăduința, complezența lui Hristos adeveresc că apostolii, omenește vorbind, nu puteau reacționa altfel decât prin deznădejde următor înjositoarei ucideri a Învățătorului lor.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 100-101)