Ca şi în alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvârşit-o fariseii, saducheii, bătrânii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: „Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Marcu 15, 32). Dacă vezi, nu-ţi mai rămâne decât să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e, ci, dimpotrivă, „încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: „Ferciţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe au dat dovadă apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele.

Şi totuşi Domnul le face pe voie, lui Toma şi celorlalţi ucenici ai Săi: le dovedeşte învierea Sa pe cale materială, aşa precum a voit Toma; li se supune, le face pe plac, aduce probe pur empirice: mănâncă, le arată mâinile şi picioarele Sale, îi pofteşte să-L pipăie, să-şi pună mâna în coasta Lui. Dacă-i aşa, înseamnă că Domnul le-a înţeles nedumerirea, că Şi-a dat seama că nu se poate să nu fi fost biruiţi de prea evidentul caracter definitiv şi iremediabil al răstignirii. Îngăduinţa, complezenţa lui Hristos adeveresc că apostolii, omeneşte vorbind, nu puteau reacţiona altfel decât prin deznădejde următor înjositoarei ucideri a Învăţătorului lor.

(Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, pp. 100-101)