Deci, a continuat Monahul Hrisostom, putem „să ne răstignim împreună” cu Hristos, că să devenim prietenii Lui „și copărtași Lui”? Ce aveți să răspundeți, prietene în Hristos?

– Nu voi răspunde fratelui Hrisostom, a zis teologul, fiindcă aș deschide o nouă temă, ale cărei peripeții nu pot să le prevăd, în vreme ce aceea care mă interesează în special nu s-a terminat. Consider, însă, indispensabil să vă mulțumesc, părinților, pentru întrunirea noastră și pentru cuvintele voastre adânc gândite asupra unei teme extrem de serioase care, fără nicio exagerare, e legată de problemele cele mai importante ale Creștinismului și ale sufletului omenesc. Mărturisesc că nu de multe ori am auzit vorbindu-se despre aceste teme și poate acesta este motivul pentru care nu pot pătrunde pe deplin în spiritul cuvintelor voastre. Mâine aveam de gând să plec cu prietenul meu avocat, ca să continui turul prin Sfântul Munte. Dar voi amâna plecarea mea pentru poimâine, numai cu scopul de a rămâne mai mult cu voi. Sincer, venerabili părinți, mi-ați trezit atât interes, încât nu aș vrea să fug de aici cu idei confuze și fără să fi putut ajunge la concluzii pozitive asupra temei Monahismului. Nădăjduiesc, deci, să mă ajutați în aceasta, iertând eventualele mele insistențe și nedumeriri, din cauza lipsei de experiență. Pe de altă parte, convingerile noastre nu se pot schimba atât de ușor. Plasarea temei într-un mod atât de fin presupune o spiritualitate de care mărturisesc că nu dispun în prezent, dar cred că deja mă găsesc foarte aproape de soluție...

– Vă felicit pentru dragostea voastră de învățătură, a răspuns Bătrânul, dar să nu uitați, totuși, că nimeni nu poate să înțeleagă lucrurile dumnezeiești fără credință și fără iubire, după cum v-am spus mai înainte. De altfel, așa cum credința în Dumnezeu însoțește voința omului și lucrarea Harului, tot așa când e vorba ca cineva să dobândească o certitudine „în inimă, prin har” asupra temelor în legătură cu divinul, el trebuie să jertfească înțelepciunea lui înțelepciunii Părinților. Aici are o aplicabilitate absolută maxima teologică: „cred ca să înțeleg”. Fiindcă natura lucrurilor dumnezeiești este astfel încât trebuie mai întâi să le iubim și apoi să le înțelegem, altfel cunoașterea lor este inaccesibilă. Dar despre acestea mâine. Și Bătrânul s-a înclinat ușor față de noi zicând: Noapte bună, domnilor și părinților! și a plecat.

Ridicându-ne de pe locurile noastre, am răspuns toți la salutul acestui înțelept Monah, martir și mărturisitor al evlaviei...

(Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, Vol. I – Monahismul aghioritic, traducere de Preot profesor Ioan I. Ică, Editura Deisis – Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, 1994, pp. 112-113)

Mai puteți citi:

I. Fuga de lume

II. Despre smerenie și slavă deșartă

III. Cum putem trăi creștinismul