Odată, Cuviosul Nifon mergea pe drum. Puţin mai înaintea lui era un călător, care era temător de Dumnezeu. Atunci Nifon vede un diavol negru zburând în jurul acelui om şi semănându-i gânduri murdare. Acela însă avea mintea luminată şi nu primea gândurile orbeşte, fără cercetare. De aceea, adeseori se întorcea şi scuipa pe diavol, ocărându-l. Sfântul văzând diavolul că necăjeşte pe om, i-a aruncat o privire mânioasă, zicându-i:

– Încetează odată, sălbaticule şi stricatule, de a mai tulbura făptura lui Dumnezeu! Ce câştig ai tu, ticălosule, dacă pierzi, ceea ce să nu fie, sufletul lui?

– Îţi voi spune îndată, i-a răspuns diavolul: Desigur, n-am niciun folos, dar, chiar fără să vreau sunt silit să-i dau război. Vezi, avem şi noi şefi peste capetele noastre, care ne dau porunci şi ne supraveghează ca nu cumva să slăbim a război neamul creştinesc. Şi vai de diavolul pe care mai-marii noştri îl găsesc lenevindu-se de la război. Îl bat şi îl chinuiesc cumplit.

– Ticălosule, i-a zis sfântul, nu ştii că te aşteaptă focul pentru mizerabilele tale păcate? De ce nu te ascunzi undeva într-o gaură şi să plângi pentru nesuferitul foc ce ţi s-a pregătit? Ruşinat, diavolul s-a făcut nevăzut. În acel moment trecea prin piaţă un monah cu chip îngeresc. Din gura lui, cuviosul vedea ieşind flăcări care se înălţau până la cer. În urma lui mergea un înger ca un stâlp de foc şi cu sabia ridicată îi păzea sufletul şi trupul lui. Din când în când, îngerul se întorcea înapoi şi, cu înfricoşată ameninţare, izgonea pe diavolii care întindeau curse cuviosului monah. „Cu adevărat, minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, zise întru sine Sfântul Nifon văzând acea uimitoare privelişte. Dumnezeu dă îndrăzneală şi putere robilor Săi şi El însuşi este puterea poporului Său. Binecuvântat este Dumnezeu!”

(Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon, traducere de Protosinghel Petroniu Tănase, Editura Mânăstirea Sihăstria, Vânători, 2004, p. 64)