Ceea ce este interesant de reținut la magi este faptul că înțelepciunea și știința omenească au întruchipat în persoana lor simbolul închinătorilor înțelepți în nemărginit, credința lor în înțelepciunea divină și în revelația Adevărului de-a lungul veacurilor, care a luat chip în Dumnezeul-Om. Mulți dintre cei care se dau drept înțelepți și mari cercetători Îl resping pe Hristos, Acesta li se pare „simplu, neînsemnat, inferior lor”. Hristos nu este pentru „cugetele luminate”. Acestea aleargă spre diferite sisteme și teorii șocante, fie ca să acopere golul lor interior, fie ca să facă pe deștepții, promovându-se pe ei înșiși ca foarte importanți, fie ca să răstoarne creștinismul. Însă, așa cum am spus, se străduiesc în zadar. Toți filosofii care s-au apropiat de Hristos și de învățătura Lui, de-a lungul veacurilor, la început chiar și cu porniri potrivnice, dar nevinovate, L-au găsit mai presus de toată cunoașterea și filosofia omenească.

Cunoașterea omenească acoperă totalitatea lucrurilor pe care le putem cunoaște în mod științific, „partea gnostică, partea senzorială”, iar dumnezeirea, nemărginitul, transcendentul, partea cerească, „pe cele de dincolo”, despre care vorbește Platon. Prin urmare, planul uneia este unul și al celeilalte altul. Stabilirea exactă a rolului cunoașterii și a rolului credinței nu creează absolut nicio dilemă. Acolo unde se încheie știința începe adevărata revelație a adevărului veșnic. Astfel se completează una pe cealaltă.

(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumenița, Galați, 2007, pp. 36-37)