Dacă se abat asupra ta necazuri şi lipsuri, să nu te mânii sau să te răzvrăteşti, chiar dacă ai motive întemeiate de a te mâhni, fiindcă Domnul se supără pe astfel de purtare, ci mai degrabă să le suporţi. Cine suportă până la sfârşit necazurile va fi încununat în viitor; cine, însă, nu le rabdă va fi osândit ca vinovat în ziua cea rea.

Nu pentru pagubele trupeşti să se descurajeze sufletul tău, nici lucrurile de nimic să-ți slăbească virtutea răbdării, ci teme-te mai ales de pagubă, dacă aceasta îţi împiedică scopul propus şi dacă simţi că te vatămă păcatele. În acest caz, te-ai rătăcit de la calea pocăinţei. Cine rabdă aici, nu va mai suferi acolo. Domnul primeşte cu blândeţe pe cei ce se îndreaptă spre pocăinţă.

Să mai adăugăm la un păcat rodul altui păcat, sub pretextul îndurării lui Dumnezeu. Să nu zici: sunt în plină tinereţe, să mă dedau la pofta trupească şi mai apoi, la bătrâneţe, o să mă pocăiesc de păcate, fiindcă milostiv este Dumnezeu şi mult îndurat şi, la sfârşit, nu-şi va aduce aminte de faptele mele cele rele. Să nu gândeşti aşa, fiule, fiindcă este culmea nebuniei să încolţească astfel de gând în mintea ta. Care din oameni ştie sfârşitul zilelor lui? Nu toţi ajung să nu mai vadă lumina zilei abia la bătrâneţe, ci unii părăsesc această lume la diferite vârste. De la vârsta la care omul a fost chemat, la aceea este necesar să fie şi judecat. Că nimeni în iad nu va mărturisi Domnului (Psalmul 6, 5). Tu, însă, nu amâna întoarcerea la pocăinţă.

(Sfântul Vasile cel Mare, Învățătură către fiul duhovnicesc, traducere de I. Popa, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, pp. 58-59)