Ascultați cuvintele mele, ale smeritului și ultimului dintre monahi, și nu mă socotiți că fiind neînvățat și agramat. Deschideți ochii sufletelor voastre și vedeți ce există dincolo de această lume.

Oamenii lumii iubesc lumea, pentru că nu au cunoscut încă amărăciunea acesteia. Sunt încă orbi la suflet și nu văd ce se ascunde în această bucurie trecătoare. Nu au ajuns la lumina cea înțelegătoare, nu au ajuns la ziua mântuirii lor.

Voi însă, care ați văzut și ați auzit atâtea lucruri, trebuie să înțelegeți că desfătările cele trecătoare se duc ca umbra și timpul vieții noastre fuge, trece repede și nu cunoaște întoarcere. Timpul vieții acesteia este timp de seceriș și cules. Fiecare își agonisește hrana – cât se poate mai curată – pentru viața cealaltă.

Nu câștigă cel deștept, nici cel de neam bun, nici cel care vorbește fără încetare și nici bogatul, ci cel care este batjocorit și rabdă îndelung. Cel care este nedreptățit și iartă, cel care este defăimat și tace, cel care se face pe sine burete de șters și șterge cu el tot ceea ce aude de la ceilalți, oricât de înțelept ar părea. Acesta se curățește și strălucește mai mult decât ceilalți. Acesta ajunge la măsuri mari. Acesta se hrănește din vederea tainelor dumnezeiești.

În fine, acesta este încă de aici în Rai. Iar când va veni ceasul morții, numai ce se vor închide ochii aceștia pământești, se vor deschide ochii cei dinlăuntru, ochii sufletului. Și în timp ce se gândește la cele de acolo, se află dintr-o dată în cele pe care le dorește, fără măcar să înțeleagă cum s-a întâmplat aceasta. De la întuneric merge la lumină, de la necazuri la odihnă, de la tulburare la liman liniștit, de la război la pacea veșnică.

(Gheron Iosif Isihastul, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină, 2007, p. 55)