Părinte Rafail, vorbiți-ne despre călugăr! Cine poate fi călugăr? Ce se întîmplă în clipa în care simți chemarea spre călugărie? Rămânerea în lume nu este mai folositoare, pentru că în mănăstire ce poți face bun pentru ceilalți? Oare poți să fii călugăr și în lume? S-ar părea că lumea nu-ți dă această posibilitate.

Aș începe prin a spune că nu chemarea lui Dumnezeu dezbină lumea. Dacă eu îmi găsesc menirea, dacă aud chemarea lui Dumnezeu, orișicare ar fi ea, o să fie bine pentru mine și pentru toți, ori vădit, ori nevădit. Nevăditul este mai ales rugăciunea, care este o energie ce umple lumea. Când m-am întors în Orto­doxie, energiile ei m-au învățat de la sine multe lu­cruri, pe care le-am intelectualizat după aceea. Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândești la consecințe. Dacă știi că-i de la Dumnezeu, este destul. Și aici începe taina duhovniciei și a ascultării. Ascultarea, nefiind o disciplină, ci o deschidere de inimă, până la urmă devine deschidere de inimă către Dumnezeu, când Dumnezeu face din tine ceea ce știe El. Și El știe cum să potrivească mădularele acestui trup care este omenirea, atâta timp cât suntem omenire — zic aici, în istorie — că până la urmă devenim om; nu mai este omenire, devenim un singur om, precum și Dumnezeu în trei Persoane este un Dumnezeu. Dar atâta timp cât suntem despărțiți, în sensul că unul poate alege calea asta și altul pe cea­laltă, și unul poate lucra mai bine aici iar altul acolo, Dumnezeu ne împarte așa cum știe că fiecare se va împlini mai mult și că planul de mântuire al Său se va împlini întru totul.

Chemarea lui Dumnezeu se primește prin rugăciu­ne, în clipa când simți această chemare, trebuie conti­nuată rugăciunea până când devine clară, până când o confirmă într-un fel. Și putem să urmăm această cale pe care ne-o dezvăluie Dumnezeu, fără să ne mai gândim prea mult.

Cât privește rămânerea în lume, poate nu-i nevoie să explic prea mult, fiindcă este destul de evident. Rămâi în lume, unde trăiești, împărtășești soarta aproa­pelui tău și încerci, pe cât posibil, să-ți faci și tu dato­ria, ca societatea să meargă mai departe. Deci, în lume, în călătoria vieții tale, întâlnești alte suflete ca tine. (...)

Nu sunt un individ; sunt o persoană, adică în dure­rile și căutările mele trăiesc pe fiecare om, trăiesc esențial fiecare fiu și fiică a lui Adam. Și trebuie ca rugăciunea să meargă mai departe, mai înflăcărată pentru aproapele, care ești tu, un necunoscut pentru mine (așa cum înțelegem noi exterior), deși nu ești necunoscut, pentru că în căutările mele, în năzuințele și nădejdile mele, în păcatele mele, dar și în dorința către mântuire te cunosc pe tine, tu ești acela, căci esențial suntem aceeași fire.

Deci, călugărul poate trăi sau văzut, sau nevăzut aceste lucruri. Sfântul nostru Siluan n-a fost „apreciat” toată viața lui. Trăia într-o mănăstire de 2500 de oa­meni și mai nimeni n-a văzut mare lucru în Sfântul Si­luan. Doar câțiva îl apreciau mai mult, între care Pă­rintele nostru Sofronie. Acesta de la început a avut o deosebită venerație pentru țăranul ăsta cu numai două ierni de cultură (s-a dus două ierni la școală în Ru­sia țaristă, învățând să scrie și ceva aritmetică). Și Pă­rintele Sofronie, om de mare cultură și învățătură, avea un adânc respect pentru acest Siluan și Domnul i-a arătat cine este acest om. Dacă n-ar fi fost Părinte­le Sofronie, istoria l-ar fi „îngropat” pe Siluan, dar acum e cunoscut în lumea întreagă; scrierile lui, pe care Părintele Sofronie le-a adunat într-o carte, sunt traduse în 14 limbi sau chiar mai multe. Dar chiar dacă Sfîntul Siluan ar fi trăit singur și nevăzut, energia rugăciunii lui ar fi rămas în lume. Dar a binevoit Bunul Dumnezeu să ne mângâie prin cuvintele acestui mare sfânt și mulți au găsit și mângâiere și mântuire prin aceste cuvinte. Deci, iată un aspect al călugăriei.

(Celălalt Noica – Mărturii ale monahului Rafail Noica însoțite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, ediția a 4-a, Editura Anastasia, 2004, pp. 87-89)