Ceea ce primează este problema ce se doreşte a fi soluţionată prin acest Referendum
Am tot auzit, în ultima perioadă, numeroase puncte de vedere legate de Referendumul din octombrie. Dincolo de opiniile fiecăruia, trebuie să reţinem, întâi de toate, faptul că exprimarea lor este strâns legată de participarea efectivă la consultarea populară, un drept şi o datorie civică (de data aceasta, şi morală) a fiecăruia dintre noi. S-a vorbit, printre altele, de o posibilă manipulare. Există, într-adevăr, o tehnică care se referă la faptul că dacă îţi doreşti să abaţi atenţia de la o anumită problemă, generezi o alta, asupra căreia oamenii să îşi concentreze atenţia. Lumea se va îndrepta către noua problemă, trecând-o în plan secund sau abandonând-o pe cea dintâi. Reţinem însă că, în momentul în care prevezi această posibilitate, vei fi mult mai atent, iar tehnica nu va (mai) funcţiona.
Am sesizat apoi că s-a discutat despre ce anume şi câte s-ar fi putut face cu banii necesari organizării acestui referendum. Amintim faptul că perioada de criză nu e o „invenţie” a vremurilor moderne, fiind prezentă în diferite epoci. Dacă înaintaşii noştri s-ar fi raportat la lipsurile inerente ale vremurilor cărora le-au revendicat contemporaneitatea, nu am mai fi ajuns astăzi să ne bucurăm de existenţa Catedralei Mitropolitane de la Iaşi ori a mănăstirilor Voroneţ, Putna, Neamţ, Trei Ierarhi, Bogdana etc. Aşa că, un eventual moment oportun, din punct de vedere economic, ar fi fost greu de identificat; ceea ce primează, fără doar şi poate, este problema ce se doreşte a fi soluţionată prin acest referendum.
Decizia fiind luată, urmează, desigur, cea legată de votul propriu-zis. Omul de astăzi nu poate refuza evidenţa faptului că educaţia trebuie să fie o constantă pe tot parcursul existenţei sale. Nu poţi face faţă provocărilor lumii moderne, nu-ţi poţi asigura o stare de bine şi de echilibru în raport cu tine însuţi şi cu cei din jur, un fundament autentic al devenirii individuale şi sociale, în afara educaţiei permanente, de calitate, care să îşi asume fiinţial latura pozitivă a învăţării şi care să te orienteze în direcţia valorilor autentice, cum mărturisea odinioară Ştefan Bârsănescu (1895-1984), în cursul său de Pedagogie, susţinut la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
Din sfera acestor valori nu pot lipsi cele morale şi naţional-identitare, nu prin rezumare la o teoretizare excesivă, ci prin interiorizare, asumare reală şi realistă, astfel încât să poată fi ridicate la rang de virtute şi promovate printre semeni. Cred că avem datoria de a le conştientiza permanent, cu atât mai mult acum, în anul Centenarului, când e necesar să ne amintim în mod deosebit de datoriile legate de Naţiune, Ţară, Familie, Neam, Credinţă, Limbă, când trebuie să vorbim mai mult despre curaj, demnitate, dreptate, bună-cuviinţă, unitate, identitate şi dragoste de neam.
Indiferent din ce ipostază revendicăm sau ne raportăm la timpurile trecute, prezente ori viitoare, nu putem contesta că existenţa noastră pe aceste meleaguri, având credinţa părinţilor noştri, este datorită faptului că ei, preluând exemplul celor dinainte, au ştiut să păstreze aceste valori, pe care nu le-ar fi vândut ori negociat vreodată. Înainte de a vota (pentru a nu avea regrete mai târziu), în urma unui dialog cu noi înşine, să ne gândim la felul în care ne-au crescut şi ne-au educat. Astfel, vom păstra aceste valori nealterate. După vot, va trebui să privim în oglinda conştiinţei noastre, în ochii părinţilor şi bunicilor noştri, apoi în cei ai copiilor noştri, de la care am luat Ţara cu împrumut, aşa cum spunea, în 2011, Majestatea Sa Regele Mihai, în discursul rostit de la tribuna Parlamentului României, după mai bine de 60 de ani de la „momentul decembrie 1947”.
A ne educa copiii în spiritul valorilor autentice, oferindu-le, astfel, cea mai consistentă moştenire, înseamnă împlinirea unei vocaţii. Responsabilitatea ne revine atunci când devenim conştienţi de faptul că educaţia este cea mai bună investiţie cu putinţă. Întâi de toate, e o datorie a părinţilor, conştienţi fiind că sufletul copilului ia orice formă vrei să îi dai atunci când e moale precum ceara, aşa cum atenţionau odinioară pedagogii din perioada creştinismului primar. Familia trebuie să fie un mediu sănătos, din care copilul să preia modele, credinţe, valori... Sarcina este pusă apoi pe umerii dascălilor, care trebuie să facă faţă „intemperiilor” contemporane, date uneori de încercările răsturnării sistemelor sociale de valori, care nu vor reuşi niciodată dacă noi vom rămâne fideli principiilor autentice. E suficient să ne amintim de Gheorghe Asachi (1788-1869), de „marele ministru” Spiru Haret (1851-1912), de Mihail Kogăliceanu (1817-1891) sau de Simion Mehedinţi (1868-1962) etc. de caracterul naţional al învăţământului pe care l-au promovat, de pasiunea şi slujirea lor, de construcţiile instituţionale ce au dăinuit, pentru a şti ce avem de făcut şi a fi deasupra vremurilor. Istoria este un câştig pentru toate generaţiile, cum era de părere încă din secolul al V-lea î.Hr. Tucidide, ne oferă exemple şi merită din plin atenţia noastră, pentru că se poate repeta. Sau, uneori, ar trebui să se repete.
Atitudinile şi deciziile noastre în spiritul valorilor morale şi naţional-identitare sunt garanţia evoluţiei şi spiritului veşnic tânăr (chiar dacă la un moment dat trupul devine mai vechi de zile), a constituirii în modele de referinţă, cu datoria păstrării şi promovării valorilor, cu îndreptăţirea şi obligaţia atenţionării asupra derapajelor ce pot crea nedorite şi nedrepte conflicte cu Istoria sau cu vremurile ce vor veni.