Părinte Rafail, prin multe încercări trece omul în viață. Vă rugăm să ne spuneți ce atitudine e bine să avem față de Domnul, cum să ne raportăm la El și ce așteaptă Domnul să facem atunci când simțim că suntem încercați la maximum și că nu mai avem în noi nicio fărâmă de putere să facem ceea ce ar trebui să facem? Cum trebuie procedat pentru a nu cădea în patima deznădejdii?

Vorbiți despre acele momente când suntem duși până la limită, până la capătul puterilor noastre și, îndrăznesc să adaug: dincolo, dincolo de limită. Nu pot să vă dau o formulă, că formulă nu există și căutarea unei formule de ieșire este conținută în prima cădere, a lui Adam. Adică nu aștepta ca Dumnezeu să faca ceva care să te îndumnezeiască: „mănâncă tu din chestia aia și automat ți se vor deschide ochii și vei deveni ca Dumnezeu!”. Nu există! Formulă, formalism, formă, formalitate. Nimic din lucrurile acestea nu pot mântui. Ce mântuiește este o relație personală între persoana ta și Dumnezeu ca Persoană, asta este ce mântuiește.

Voiam să spun că în momentele în care ești dus la limită sau poate dincolo de limită, aș vrea să vă împărtășesc și lucrul acesta, pe care de la Parintele Sofronie l-am învățat: nu uitați – Dumnezeu să vă pună în inimile voastre – ca asta înseamnă și măsura încrederii pe care Dumnezeu ți-o arată! Deci, măsura suferinței este și măsura încrederii pe care Dumnezeu o are în tine, suflet slab, păcătos, neputincios, dus la limită, dincolo de limită! Iar când zic „dincolo de limită” cred că este și o realitate. Și acest „dincolo” este fiindcă duhovnicia noastră, călătoria noastră din neființa noastră – pe care încă o purtăm cu noi în devenirea noastră – prin asta mergem mai departe, transcendem – în momentele neființei noastre de multe ori – limitele noastre, ne duce Dumnezeu dincolo de limită, dar, ni se lărgesc limitele. Și dacă avem răbdare în momentele alea… Și ce răbdare? Zi: „Doamne!” Și dacă nu poți să zici nimic, măcar nu uita că te iubește acel Doamne! Simți că nu există? Nu importă! Poți să simți tot ce vrea diavolul să simți, dar continuă. Treci pragul acela și o să vezi că limitele ți s-au lărgit până când devenim nelimitați, așa cum e Dumnezeu. Or, pierderea limitelor, depășirea limitelor, câteodată trece prin momente extreme.

Astea două lucruri aș vrea să vă împărtășesc: că formulă de scăpare nu este. Dacă vreți ca formula un singur cuvânt ar fi: asumare. Să ne asumăm acel moment, în încrederea în acel Dumnezeu care ne iubește, răspunzând cu încredere la încrederea pe care Dumnezeu ne-o arată ca să ne trateze în felul asta.

(Extras din conferința Criza în Biserică, Alba-Iulia, 2003)