Starețul Iosif îi spunea părintelui Efrem: „Dacă mergi într-o casă și ai o stare duhovnicească bună, poți simți ce fel de duh se află în acea casă. Adică dacă există duh de rugăciune, duh de înfrânare, duh de nevoință sau duhul răpirii, al minciunii, al lăcomiei, al vrăjitoriei...”.

Părintele Efrem înțelegea aceste cuvinte în mod rațional, nu și în faptă, fiindcă i se păreau nu numai de necrezut, dar și ciudate.

Dar mai târziu el însuși avea să mărturisească: „Într-o zi am mers la Starețul Iosif să liturghisesc. De îndată ce am intrat în chilie, i-am spus:

– Gheronda, ce se întâmplă aici?

– Ce este?

– Aici domnește un duh de tăcere, ca și cum cineva mi-ar impune să tac. Căci îndată în sufletul meu s-a născut un simță­mânt, de parcă cineva m-ar fi înștiințat că aici există tăcere.

– Să-ți spun, îmi răspunse Starețul. Acum, în Postul Mare, sâmbăta vom liturghisi, ne vom împărtăși, vom mânca și vom vorbi cu părintele Arsenie până Duminică seara. Duminică seara ne punem metanie unul altuia și ne cerem iertare și apoi toată săptămâna următoare nu mai vorbim deloc. Dacă vrem să facem ceva, ne vom înțelege doar prin semne.

Atunci am înțeles din experiență că cele spuse de Starețul Iosif erau adevărate”.

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 179-180)