Adevărata pocăința este acea stare sufletească de a-ți recunoaște păcatele făcute, iar din acea durere sufletească să se nască adevărata părere de rău, căința față de Dumnezeu, rugându-te mereu să te ierte pentru păcatele făcute, știind că ai călcat voia și poruncile Sale. O astfel de stare de pocăință trebuie să ai toată viața ta, așa cum spune prorocul David: „Că fărădelegea mea eu o cunosc, și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit, și rău înaintea Ta am făcut…” (Psalmul 50, 4-5).

Ce înseamnă a te căi? Înseamnă să fii întristat sufletește că ai pierdut un bun sufletesc, nevinovăția, în schimbul unei iubiri înșelătoare, ai supărat pe Dumnezeu. Un exemplu foarte grăitor ni-l oferă Biblia. Isaac, fiul lui Avraam, a avut cu soția sa Rebeca doi fii, pe Isav și pe Iacob. Isav, care era vânător, s-a întors odată flămând de la vânătoare și găsindu-l pe fratele său fierbând linte, i-a cerut să-i dea să mănânce. Iacov însă i-a răspuns: „Vinde-mi mai întâi dreptul tău de întâi-născut”. Și Isav și-a vândut dreptul său de întâi născut pentru un blid de linte (Facerea 25, 30-33). Deci, pentru o mică plăcere își vinde un mare dar.

Dacă simți că ai făcut rău cuiva, nu e destul numai să-ți recunoști vina în sufletul și în conștiința ta și să-ți pară rău, ci trebuie să mergi la el și să-ți recunoști greșeala, să-ți ceri iertare, cu promisiunea că în viitor n-o să-l mai superi, ci te vei comporta ca un adevărat frate, căutând să-l bucuri.

Dacă pe un semen al nostru e simplu să-l găsim și să-i cerem iertare, ar putea zice cineva, dar cum Îl pot întâlni pe Dumnezeu și să-mi cer iertare, că recunosc că am păcătuit foarte mult? Dumnezeu ne-a dat această posibilitate, lăsând pe pământ slujitori ai Săi, care, în numele Lui, ne iartă acele păcate pe care le mărturisim și ne căim de ele, având dorința și hotărârea de a nu mai supăra pe Dumnezeu, ci să ne străduim a face fapte bine plăcute Lui.

(Arhimandritul Serafim Man, Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, 1996, pp. 56-57)