Mărturisirea este recunoașterea voluntară și sinceră a faptelor păcătoase, fără teamă sau rușine și sfială, dar cu osândire de sine și cu zdrobire de inimă înaintea persoanei rânduite de Biserică pentru dezlegarea păcatelor.

Mărturisirea păcatelor trebuie să fie de bunăvoie, un act voluntar și sincer, să fie adevărată și desăvârșită, fiindcă o spovedanie silită și nesinceră este neroditoare, ca una care nu pornește din imboldul inimii, ca expresie a grijii și semn al unei dorințe de vindecare.

Mărturisirea trebuie să fie fără rușine și fără sfială, ci cu bună îndrăznire și osândire de sine, fiindcă îndrăznirea este manifestarea scârbirii față de păcat și dispoziția pentru îndepărtarea lui. Rușinea însă arată lipsa curajului.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre îngrijirea sufletului, Editura Sophia, București, 2009, p. 84)