Toate darurile Preasfintei Fecioare Maria au atras mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu. Dar care i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească? Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Maicii Domnului?

Oare fecioria sau înţelepciunea sau sfinţenia sau priceperea sau alte multe şi nenumărate daruri pe care le avea?

Da, fraţii mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de niciun folos.

Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul a căutat spre smerenia roabei Sale şi a ridicat-o la atâta slavă şi cinste, spre a fi laudată în cer de toate oştile cereşti, şi pe pământ fericită de toate neamurile.

Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a facut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri, căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă. Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste ţara Egiptului.

Smerenia l-a facut pe Moise cel gângav la limbă, povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israel. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israel din robia Egiptului.

Smerenia l-a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om. Cu smerenia a strălucit marele Daniil prorocul, cei trei tineri, marele proroc Isaia şi mai mult decât toţi, dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos şi care, pentru adâncimea smereniei lui, s-a învrednicit a fi martorul cel mai apropiat al Sfintei Treimi la Iordan şi de a se numi de Însuşi Hristos cel mai mare om născut din femeie.

Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care, auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!

Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: Cine se va smeri pe sine, va fi înălţat. Iar Sfântul Efrem Sirul zice că: „În inima adâncă se va înălţa Dumnezeu”.

Deci, după mărturia acestui sfânt părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazimă. Apoi şi la Preacurata Fecioara Maria, toate darurile cele înalte şi duhovniceşti cu care a fost împodobită de Dumnezeu s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică, smerita ei cugetare.

Iubiţii mei fraţi, spre a desluşi mai luminat cele spuse despre smerenia Maicii Domnului, am să vă spun o istorioară. Se povesteşte că un vestit sculptor, a făcut, pe lângă alte statui vrednice de laudă şi de mirare, şi un minunat spic de grâu de care atârna un porumbel. Toţi se mirau şi se minunau de această uimitoare sculptură, deoarece se părea că în ea meştesugul nu urmează firii, ci o depăşeste pe ea.

Dar era o taină nedezlegată, cum un spic care este aşa de gingaş cu puterea, să poată ţină pe el greutatea unui porumbel. Dezlegarea tainei însă arată şi închipuieşte pe Preacurata Fecioara Maria. Preasfânta Fecioara era aici închipuită printr-un fir de grâu, iar porumbelul era chipul Duhului Sfânt.

Spicul stătea aplecat de greutatea porumbe­lului, arătând, ca un simbol, smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multă dragoste şi smerenie când Duhul Sfânt a venit peste ea şi a făcut-o sălaş lui Hristos Dumnezeu.

Iubiţii mei fraţi, după cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi, că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurătă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi moarte de cruce.

Iar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi pentru aceea şi Dumnezeu l-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.

Dar va zice cineva: „Ce este smerenia?”. La aceasta voi răspunde nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfântului Isaac Sirianul: „Smerenia este haina dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu, când a binevoit a veni în lume, şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”.

Iar dacă se va întreba cineva din ce se naşte ea, vom zice ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii. Şi dacă va zice cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice, pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat, îngerii au cazut din cer şi strămoşii noştri, Adam şi Eva, au căzut din rai; căci, ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei.

Fraţii mei, vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii şi să-i robească şi să-i stăpânească. Fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul; fiecare să fie mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.

Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere televizor şi video, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?

Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?

Cine învaţă pe cel sărac, care are casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?

Cine face pe fetele şi pe femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov, care zice: Lumea, în cel rău zace; şi iarăşi: Cine se face prieten cu lumea, se face vrăjmaş lui Dumnezeu.

Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, tulbu­rările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept. Au nu din mândrie?

O răutate fără margini! Cine mai cunoaşte azi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?

Fraţii mei, iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate şi fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute, smerenia, poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei.

De aceea şi Mântuitorul nostru, pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cel dintâi, zicând: Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăţia Cerurilor. Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că, înaintea lui Dumnezeu, nu a făcut nimic bun.

Deci, fraţii mei, să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduc omului aceasta slavită şi prea mare virtute. Amin.

(Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol.8, Editura Episcopiei Romanului, 1999, pp. 80-85)