Cea mai mare virtute e smerenia. Poate să aibă cineva fapte bune cu grămada; dacă nu are smerenie şi căinţă, degeaba! Şi dacă şi-a pus în gând că „eu sunt mai bun ca altul”, a pierdut. Am pierdut!... Asta e... Da, atât spun, vă spun: este putere dumnezeiască şi este putere mare.

Creştinii să caute a căpăta două virtuţi: smerenia şi dragostea. Căci cine capăta aceste două virtuţi, Duhul Sfânt îl învaţă mila, pentru că din dragoste izvorăște mila. Şi dacă are milă de toţi, adică de aproapele, nu poate greşi. Iar dacă a căpătat smerenia, nu mai judecă pe altul, nu mai cântăreşte pe altul, el se vede pe el mic şi păcătos.

Dumnezeu iubeşte pe omul smerit şi nebăgat în seamă de nimeni. N-ai văzut? Toţi sfinţii au avut smerenie. Si care zice că-i sfânt îi înşelat de diavol. Sfinţii, ei nu s-au socotit că-s buni, ci că sunt nevrednici, gunoiul pământului. Uite, aşa e. Şi când vei auzi pe cineva că se recomandă el ca sfânt, acela e înşelat de diavol. Atâta a iubit Dumnezeu omul smerit, încât i-a iertat şi păcatele pe care le-o făcut. Dumnezeu îi plin de bunătate, dar Dumnezeu nu iartă mândria. Toate păcatele le iartă dar mândria nu o iartă!

(Convorbiri duhovniceşti cu monahul Proclu Nicău, Editura Agaton, Făgăraş, 2004, p. 23)