Vedem, așadar, cum Calea Domnului este o călătorie spre cele de jos. Ea are ca și lege nestrămutată cuvântul Domnului: „cel ce se smerește pe sine, se va înălța” (Luca 14, 11). Prin urmare, Calea Domnului este mai întâi o pogorâre și abia mai apoi o înălțare. Apostolul Pavel afirma că pogorârea lui Hristos „în părțile cele mai de jos ale pământului” și înălțarea „mai presus de toate cerurile” s-a făcut pricina tuturor darurilor Duhului Sfânt (cf. Efeseni 4, 8-10).

Având, așadar, această smerită vedere dumnezeiască a îndoitei căi a Domnului, Părintele Sofronie adeverește că „cei care sunt mânați de Duhul Sfânt nu încetează niciodată să se osândească pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu”. Ei se pogoară mereu, mânați de dorința de a se micșora pe sine; Îi urmează lui Hristos, străduindu-se să își deșerte sinele de toată înclinația spre mândrie, pentru ca în felul acesta să devină lăcașuri ale Sfintei Treimi.

Părintele Sofronie subliniază, de asemenea, că în această călătorie ascetică spre cele de jos, „deplinătatea deșertării de sine premerge deplinatății desavârșirii”. Cu alte cuvinte, bogăția darurilor duhovnicești depinde de adâncimea și de măsura deșertării de sine la care ajunge creștinul prin pogorârea la cele de jos.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Merinde pentru monahi, Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna, 2012, pp.14-15)