Cât de mult se oglindește lumea de azi în pilda Fiului risipitor! Omenirea s-a înstrăinat de Dumnezeu, s-a dus în țara cea străină a păcatului și își cheltuiește toată avuția părintească, darurile lui Dumnezeu, în desfrânări. Omul vrea să fie fericit, lipsit de necazuri și dureri, să se bucure și să trăiască ani mulți, dar departe de casa părintească. Și a ajuns robul patimilor rușinoase, hămesit de foame sufletească, gol și rușinat. Va putea oare să-și revină în sine? Să-și dea seama că „și argații Tatălui sunt îndestulați” și să se hotărască: „Scula-mă-voi și mă voi duce la Tatăl meu…”?

Aceasta-i singura cale care duce la casa părintească.

„Grăbește de-mi deschide brațele părintești, că în desfrâu mi-am cheltuit viața. Căutând spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale, Mântuitorule, nu-mi trece cu vederea acum inima mea cea sărăcită; că Ție, Doamne, cu umilință strig: Greșit-am, Părinte, la cer și înaintea Ta!” Este calea cea bună a smereniei, pe care ne-a arătat-o vameșul și care ne învrednicește de atâtea daruri: dobândirea iertării, recâștigarea stării celei dintâi, înfierea, întărire împotriva răului și tărie pe calea virtuții.

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile Pocăinței, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 21-22)