Sunt unele dăţi, când simţi cum Duhul Sfânt îţi adună mintea din împrăştiere şi cum îţi duce mintea în inimă; şi acolo zici „Doamne Iisuse...”. Şi când ţi-a obosit mintea zicând „Doamne Iisuse...”, atunci ai o adâncă smerenie. Iar atunci, Duhul cel Sfânt îţi poate lua sufletul şi te simţi că te-a răpit în rai. În timpul acela nu te mai rogi, numai te bucuri de slava lui Dumnezeu – astea când rânduieşte Bunul Dumnezeu – şi când te aduce, îţi dă înapoi rugăciunea inimii.

Astea ni le dă Dumnezeu fără să alergăm noi după bucurii duhovniceşti; trebuie să ne punem în gând: „Doamne, eu sunt un om păcătos şi trebuie să-mi plâng păcatele mele”. Atunci, Duhul Sfânt ne va da puteri tari ca să putem birui. Lucrarea poruncilor nu împiedică bucuriile acestea duhovniceşti, pentru că Dumnezeu dă bucuriile acestea când este mai liniştit, mai ales în timpul nopţii. În timpul nopţii este o linişte minunată şi atunci Duhul Sfânt îţi aduce umilinţă, smerenie, dacă păzeşti mintea de la a gândi la acestea pământeşti.

Trebuie a mulţumi şi a răsmulţumi, dar a nu le căuta. Şi cine cere bucuriile astea nu se mai cheamă Fiu după dar, ci se numeşte argat, pentru că argatul cere plata. Fiul cere de la Tată: „Tată, dă-mi şi mie o parte din avere”, iar Tatăl îi spune: „Fiule, de te vei face sănătos, toate ale mele, ale tale vor fi”.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 32-33)