Bucuria – hrana celor ce se nevoiesc în Hristos
După aceea zice că bucuria este „hrana celor ce se nevoiesc”. Mă nevoiesc înseamnă că lucrez ceva, neîncetat încerc să fiu vrednic. Fac o nevoință are înțelesul că mă nevoiesc, când această nevoință se referă la mine însumi. „Hrana celor ce se nevoiesc”, așadar, înseamnă că unul care se nevoiește, unul care tinde spre ceva, unul care practică o meserie, unul care iubește, unul care voiește, unul care tânjește după Hristos, după petrecerea monahală, unul care urmărește roadele Duhului Sfânt, unul care urmărește nevoința, postul, înfrânarea, osteneala, rugăciunea, unul care se nevoiește în orice, unul care pururea se înfrânează pentru Hristos, ca să câștige Împărăția Cerurilor, unul care se păstrează fecior pentru Hristos, acesta, dacă nu este atent, este cu putință din pricina privațiunilor continue, pe care le exercită asupra lui însuși să slăbească și să nu-și mai poată trăi viața. Și rugăciunea ta și dragostea ta, ba încă și dragostea ta față de Dumnezeu și postul tău, și orice altceva ai face poate să te împuțineze, de aceea trebuie să mănânci.
Însă hrana celor ce se nevoiesc în Hristos este bucuria. Bucuria hrănește sufletul, duhul, mintea, ca să poată să se înalțe și să se dedice lui Dumnezeu. Nici o nevoință, nici o înfrânare, nici un dor, nici o dragoste nu poate ajunge la capăt, dacă nu se mănâncă. Gândiți-vă la cineva care vrea să fie un bun atlet și nu mănâncă. Pur și simplu va cădea pe drum. Exact așa pățește și orice nevoitor duhovnicesc, dacă nu are bucuria. „Hrana celor ce se nevoiesc” și, prin urmare, bucuria este desfătare și dătătoare de hrană.
Și continuă Cuviosul Nil zicând că bucuria este „mângâierea lacrimilor”. Mângâierea lacrimilor pe care o odrăslește Duhul Sfânt și duhul nostru, când se aduce cu adevărat lui Dumnezeu. Nu lacrimile de supărare și de durere, ci cele de pocăință, de dragoste față de Dumnezeu, lacrimile pe care le varsă sufletul bucuros, când vrea să se apropie de Dumnezeu și vede cât de departe este de El prin faptele lui, pe care le judecă din prisma lui Hristos și nu cu egoismul omenesc. Când omul are asemenea lacrimi, când își vede păcatul lui, că până acum s-au socotit „ca pânza unui păianjen”[1] toți anii vieții mele, că, adică, până acum nu am făcut nimic și acum că am îmbătrânit și am cincizeci, șaizeci, șaptezeci de ani, acum trebuie să încep iarăși de la început viața mea, când acest om varsă lacrimi spuneți-mi mie ce poate să îi dea lui mângâiere? Hristos? Dar Hristos a dat mijlocul mângâierii. Bucuria, zice, este „mângâierea lacrimilor”. Bucuria pe care o ai în sufletul tău odrăslește ca cea mai frumoasă pajiște florile lacrimilor duhovnicești, ale pocăinței, ale înțelegerii, ale autocunoașterii. Îi descoperi cuiva propriul său sine, rănile sale, insuccesele sale, pătimirile sale, patimile lui, și îl vezi că se clatină, că deznădăjduiește. De ce? Fiindcă îi lipsește bucuria și prin urmare, nu L-a avut pe Hristos. Când totuși îi spui adevărul unui păcătos, unui nenorocit și îl vezi că se mângâie, se bucură și zice: „Preabine, voi începe de acum o viață nouă. Dăruiește-mi Dumnezeule al meu, fie și cinci minute de viață, ca să apuc să mă pregătesc și să zic: „Doamne miluiește”, aceasta înseamnă că acest om a avut bucurie înlăuntrul lui, altfel va fi călăuzit, poate, la capătul vieții lui.
Bucuria este încă „întreținerea dragostei”. A întreține înseamnă a aduna împreună, a uni ceva cu altceva. „Întreținerea dragostei” înseamnă așadar, că bucuria este legată pururea de dragoste. Așa cum o hârtie nu are numai o față, ci două, exact așa nu este cu putință ca și dragostea să fie adevărată , dacă nu are și latura cealaltă, a bucuriei. Orice dragoste, față de un om, orice dragoste față de viața duhovnicească, față de Tatăl, față de Fiul, față de Duhul Sfânt, față de orice altceva este mincinoasă, dacă nu există bucurie. Atât de absolut este legată dragostea de bucurie!
[1] Psalmul 89, 9.