Biserica sfântă sfințește pe cel ce sălășluiește în ea
Soarele care își aruncă razele într-o groapă cu noroi nu se întinează, la fel și monahul, care lucrează dreptatea și se întoarce de la păcătoși, rămâne nevătămat cu nepătimirea. Jertfelnicul sfințește darurile puse pe el, la fel și monahul, cugetând cele ale Duhului, sfințește trupul. Lucrătorul cu experiență are simbria din destul pe măsura ostenelii, așa și monahul sârguitor are de la Hristos bunătățile, ca dovadă a celor făptuite. Neguțătorul înțelept își sporește bogăția, la fel și monahul care pururea luptă spre cele bune își sporește slava în ceruri, neguțătorind comori neprădate.
Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri, așa și monahul, păcătuind în aceasta, spre moarte cade. Trâmbița care răsună pregătește de război, iar cântarea monahului îi rănește pe demoni. Tot ceea ce se unește cu cărbunii se curățește și orice trup al monahului prin nevoință primește nestricăciunea. Biserica sfântă sfințește pe cel ce sălășluiește în ea și trupul neîntinat va odihni cu slavă sufletul. Ceara lângă foc se topește, la fel și monahul stricat cu trupul este prea rău mirositor, apropiindu-se de judecată. Grâul cel bun îl sufocă spinii, iar cugetele întinate îl zăpăcesc pe monahul care se îndreptățește.
Momeala undiței ademenește peștele, iar monahul smerit, care poartă crucea, îl arde pe vrăjmașul. Pe focul care arde îl stinge apa și monahul prin milostenie se răscumpără din păcat. Grădina udată va înflori precum crinul și învățătura monahului o arată faptele lui. Orice corabie pe mare este nestatornică, la fel și monahul, petrecând în mese drese cu sare, este bătut de vânt încoace și încolo.
(Sfântul Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, Viața și cuvinte de folos, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 63)