În profunzimile sufletului său, Sfântul Rafail era unit cu „cel mai mic dintre aceştia, fraţii mei” (cf. Matei 25, 40). Era convins că mai-marii Bisericii trebuie să trăiască călăuzindu-şi viaţa după cuvântul Domnului nostru: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 28). Sfântul Rafail înţelesese că Biserica nu este nici o entitate politică, nici o organizaţie externă; ea este Trupul lui Hristos. A supune Biserica agendelor politico-etnice sau naţionaliste înseamnă a participa la distrugerea Bisericii. Biserica este liberă. Ea este mai presus de rasă, naţionalitate şi politică. Ea întotdeauna priveşte în sus, ajutându-şi copiii să urce la ceruri, şi refuză să se lase preocupată de detaliile externe ale structurii organizatorice, folosindu-le, dar fără a deveni roaba lor. În Biserica Mântuitorului cel Răstignit, a conduce înseamnă a sluji; înseamnă a purta crucea unei mucenicii răbdătoare.

Sângele mucenicilor Patriarhiei Antiohiei curgea în venele Sfântului Rafail. Văzând cu proprii ochi perseverenţa neînfrântă a creştinilor arabi şi râvna lor de a îmbrăţişa moartea de dragul Sfintei Ortodoxii, nu a putut răbda cele pe care le vedea. Căci abuzul exercitat asupra credincioşilor de către o ierarhie numită de Dumnezeu pentru mântuirea lor era o ruşine în privinţa căreia nu putea păstra tăcerea. Şi, prin urmare, a grăit. Iar atunci când a grăit, a grăit precum unul dintre cei care pătimiseră abuzul. În calitate de împreună-pătimitor cu cei aflaţi în suferinţă, el a grăit pentru cei care nu puteau vorbi şi a apărat cauza lor. Este important să subliniem aici faptul că în viaţa Sfântului Rafail se poate observa o însuşire atât de comună tuturor sfinţilor. În ceea ce priveşte relele tratamente la care a fost supus: „Ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu ameninţa, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Dar când a fost vorba de a-l apăra pe poporul lui Dumnezeu, el s-a arătat celorlalţi „ca un pui de leu fără grijă” (Pilde 28, 1). Precum Stăpânul său, a fost blând şi răbdător cu cei aflaţi în necaz: un miel smerit printre cei mai mici.

(Basil Essey, Episcop de Wichita, Sfântul Rafail, Episcop de Brooklyn, „Păstorul cel bun al oilor pierdute în America” (8 noiembrie 1860 – 27 februarie 1915), trad. de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2017, pp. 19-20)