Biserica este Împărăția lui Dumnezeu întemeiată pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur zice despre Biserică: „Locul îngerilor, locul arhanghelilor, Împărăția lui Dumnezeu, acesta este cerul” Biserica, adică[1]. Duhul Sfânt venind peste ea, rămâne până în veac, precum spune Însuși Mântuitorul către ucenicii lui: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște; voi Îl cunoașteți, că rămâne la voi și în voi va fi”[2].

Duhul Sfânt venind, revarsă din belșug peste Biserică toate dumnezeieștile harisme. Ea a primit dreptul de a lega și a dezlega păcatele[3]. Ea a primit dreptul de a propovădui Evanghelia și de a chema neamurile la mântuire. Ea a luat putere să remodeleze pe oamenii stricați moralicește și să-i arate din nou chipuri ale lui Dumnezeu, redându-le după chipul și asemănarea[4], să îi facă pe ei prieteni cu Dumnezeu și părtași dumnezeiescului har, să-i unească cu Mântuitorul, să le transmită Duhul Sfânt celor ce se apropie de ea și să-i arate fii ai lui Dumnezeu. Ea a primit puterea de a se întări împotriva a tot felul de dușmani, să rămână până în veac nebiruită și să respingă pe cei potrivnici și să rămână nevătămată.

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, Biserica „luptată fiind, biruiește, uneltindu-se împotriva ei, covârșește, insultată fiind, se face și mai strălucitoare. Primește răni și nu cade sub lovituri, este învăluită de valuri, dar nu se scufundă, este bătută de vifor, dar nu suferă naufragiu, luptă, dar nu este înfrântă, este lovită, dar nu biruită”[5]. Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos este adevărată Împărăție a cerului pe pământ. În ea domnesc dragostea, bucuria, pacea. În ea, credința față de Dumnezeu, prin sentimentul religios, prin certitudinea lăuntrică a inimii, devine cunoaștere a lui Dumnezeu, cunoaștere a tainelor ascunse, cunoaștere a adevărului revelat. În ea nădejdea este sigură și neclintită. În ea se înfăptuiește mântuirea. În ea vine Duhul Sfânt și revarsă îmbelșugatele roade ale preasfântului har. În ea se dezvoltă dumnezeiasca dragoste față de Dumnezeu, desăvârșita dragoste și devotament către El și un dor neostoit de unire veșnică cu Dumnezeu.

În Biserica lui Dumnezeu virtuțile morale ajung la înălțimea desăvârșirii, atât cât este omului cu putință. Luminându-și mintea prin dumnezeiescul Botez, remodelându-și inima, omul mai înainte întunecat la minte și împietrit cu inima dezvoltă desăvârșit noi virtuți morale și cu râvnă și lepădare de sine aleargă în stadionul virtuții. Biserica a înnoit, a plăsmuit din nou pe om și l-a arătat cu adevărat chip al lui Dumnezeu. Sfântul jertfelnic al Bisericii, cu adevărat ceresc, este masa care îi hrănește pe credincioși spre viața veșnică, oferind credincioșilor pâinea cerească și cerescul trup din care cei ce mănâncă nu mor. Sfântul jertfelnic cel înălțat în mijlocul Bisericii lui Hristos este masă cerească, primind cele de pe pământ și trimițându-le la cer, primind cele din cer și dăruindu-le pământului. Acest jertfelnic este înfipt în pământ, dar stă înaintea tronului celui de sus. Căci jertfelnicul este înfricoșător și îngerilor înșiși care zboară în bolta cerească.

Biserica este nădejdea, scăparea, mângâierea tuturor celor ce cred în Hristos. Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur zice: „Așa cum este portul la mare, așa a pus Dumnezeu bisericile în cetăți, pentru ca aflând scăpare aici din furtuna lucrurilor vieții, să ne bucurăm de senin. Căci nu este cu putință ca cei care se refugiază aici să aibă nevoie să lupte cu valurile, nici cu asaltul răufăcătorilor, nici cu furia vânturilor, sau atacurile fiarelor, căci este limanul care te slobozește din toate acestea”[6]. Și iarăși: „Nu te depărta de Biserică. Nimic nu este mai puternic decât Biserica, mai tare decât piatra este, mai înaltă decât cerurile și mai lată decât pământul. Căci ceea ce nu a cuprins cele de sus și cele de jos, a încăput fără de strâmtorare pântecele ei. Niciodată nu îmbătrânește, ci pururea înflorește, pentru aceea munte a numit-o Scriptura din pricina neschimbării ei; și stâncă o numește, din pricina nestricăciunii ei”[7]. „Căci prin ea toate fiarele s-au potolit ca printr-o dumnezeiască vrajă a auzirii Sfintelor Scripturi prin auzul care intră în suflet și adoarme asemenea patimi dobitocești”[8].

Sfântul Irineu al Lyonului, ucenic al Sfântului Policarp, care a și fost ascultătorul Evanghelistului Ioan, spune despre Biserica lui Hristos aceste lucruri în cartea lui împotriva ereziilor: „Nu se poate spune numărul harismelor pe care Biserica, primindu-le de la Dumnezeu, în numele lui Iisus Hristos, cel răstignit sub Ponțiu Pilat, le revarsă peste toată lumea în fiecare zi spre binefacerea noroadelor, nici înșelând pe unii, nici vânzându-le. Căci așa cum a luat în dar de la Dumnezeu, în dar le și împarte”[9].

Epifanie al Ciprului în Cuvântul lui despre credința sobornicească zice: „Biserica este maica noastră, mireasa cea din Liban, cea cu totul frumoasă, fără prihană, Raiul marelui Artist, Cetatea Sfântului Împărat, mireasa lui Hristos cel fără de pată, fecioara cea curată, logodită unui singur bărbat, luminoasă și ca zorile de albă, frumoasă ca luna și aleasă ca soarele[10], fericită de împărați și care stă de-a dreapta Împăratului”[11].

Biserica este descoperirea veșnică în lume. În ea, Dumnezeu în multe chipuri și multe feluri se descoperă și adeverește prezența Lui prin dumnezeieștile energii.