Fiinţa umană este nu numai o făptură liberă, ci şi euharistică. Fiecare dintre noi este şi împărat, şi preot. Cum spune eroul, mai bine zis antieroul din Povestiri din subterană de Dostoievski: „Să presupunem, domnilor, că omul nu este un imbecil… Dar, dacă nu e imbecil, atunci este uimitor şi îngrozitor de nerecunoscător! Ba chiar aş putea spune că definiţia cea mai bună a omului ar fi: făptură bipedă şi ingrată… El a atras blestemul asupra lumii; şi ceea ce-l deosebeşte în primul rând de celelalte animale este privilegiul de a blestema…”.

Într-adevăr, acest lucru este real pentru omul căzut, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu, dar nu şi pentru omul aşa cum a fost el gândit de Dumnezeu şi cum a fost restaurat de Hristos. Pentru omul adevărat cea mai bună definiţie, prima sa însuşire care-i permite să fie ceea ce este, este recunoştinţa sau rugăciunea de mulţumire. Omul se deosebeşte de celelalte vieţuitoare şi prin privilegiul de a fi preot al creaţiei, de a-L binecuvânta pe Dumnezeu, de a cere binecuvântarea Sa asupra altor persoane şi asupra lucrurilor.

(Episcopul Kallistos Ware, Împărăţia lăuntrică, Editura Christiana, 1996, p. 38)