Asemănarea dintre religie și morală se reduce la următoarele:

a. Și religia, și morala atribuie o valoare deosebită personalității omenești, consideră omul ca o ființă mai presus de toate celelalte, prin aceea că este religios și moral. Pentru religie, omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, creatura Sa cea mai aleasă, fiul Său. Sufletul are valoare nesfârșită înaintea lui Dumnezeu. Din punct de vedere moral, voința autonomă din om este un lucru așa de mare, că a făcut pe Kant să zică „Două lucruri îmi umplu sufletul de admirație: cerul înstelat deasupra capului și conștiința din om”.

Și religia și morala înalță, deci, pe om, îl transpun din sfera materialității și a senzualității în lumea valorilor și-l fac mai nobil, mai bun.

b. Și religia, și morala urmăresc fericirea omului: morala asigură fericirea în viața pământească, religia o asigură și în viața aceasta și în cea viitoare. Omul moral sau virtuos este mulțumit în adâncul sufletului său și, deci, fericit (chiar după morala rigoristă a lui Kant), iar religia îi promite fericirea și pe pământ și în Cer. De veți vrea și mă veți asculta, bunătățile pământului veți mânca zicea Dumnezeu către poporul israelit; Fericiți cei săraci cu duhul, fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este Împărăția Cerurilor zice Mântuitorul Hristos.

c. Și religia, și morala presupun ideea de sancțiune și operează cu ea, adică și una, și alta învață că virtutea sau fapta bună trebuie răsplătită, iar viciul sau fapta rea trebuie pedepsită. Sancțiunea moralei este imanentă și relativă, pe când sancțiunea religiei poate fi câteodată și imanentă, dar în adevăratul ei aspect este transcendentă și absolută.

d. Și în religie, și în morală, ideea de libertate este cea care formează specificul actelor religioase și morale, căci am zis că religia este raportul conștient și liber al omului cu Dumnezeu, iar morala poate fi definită ca știința actelor libere ale omului. Orice act prin care se manifestă raportul omului cu Dumnezeu, nu este cu adevărat religios, dacă omul nu este deplin liber în săvârșirea lui, după cum cea mai nobilă faptă nu este morală, dacă autorul ei nu a săvârșit-o în mod cu totul liber.

Între religie și morală este astfel o strânsă legătură fără ca totuși să se confunde una cu alta. Raportul dintre ele este un raport de reciprocitate, adică una condiționează pe cealaltă. Religia produce morala și cum este religia așa este și morala.

Dacă ideea de Dumnezeu este josnică, la fel este și morala și viceversa, deoarece divinitatea este întotdeauna idealul vieții morale. La cele mai multe din triburile sălbatice și la popoarele semite din vechime, domnea cea mai crasă imoralitate, deoarece însăși concepția lor despre zei era imorală, pe când în religiile superioare ca: parsismul, mozaismul și creștinismul, găsim și o morală superioară, deoarece aici concepția despre divinitate este spirituală.

Raportul de reciprocitate dintre religie și morală se observă și în viața de toate zilele și este confirmat de istorie. În viața zilnică vedem că oamenii cu adevărat religioși sunt și morali și viceversa, iar istoria ne arată că în epocile în care a înflorit religia, a înflorit și morala, precum și că avântul moralei a atras după sine pe al religiei, iar decăderea uneia a adus cu sine și decăderea celeilalte.

Religia fără morală este deci ca un pom sterp, iar morala fără religie este ca un fruct al cărui miez este lipsit de înveliș.

Desigur că poate să existe și o morală independentă de religie. Așa este morala budistă, așa a fost morala filosofilor greci, ca Socrate, Aristotel și stoicii, care era pur raționalistă, și în ziua de azi sunt sistemele de morală numite: utilitaristă, evoluționistă, pozitivistă, senzualistă, naturalistă, sociologică, autonomă, a egoismului, a forței, a pesimismului, a inconștientului etc.

(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Ediția a II-a, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, 1994, pp. 29-31)