Într-una din pilde, unul dintre fraţi este îndemnat de părinte să meargă de dimi­neaţă şi să mănânce dintr-un dud îmbietor. Fiind vineri, ucenicul nu s-a dus, „pentru post”. Vrând însă să înţeleagă socoteala Bă­trânului, îl întreabă: „Pentru Dumnezeu, spune-mi socoteala aceasta... Ce trebuia să fac?”. Atunci, Bătrânul îi lămureşte uceni­cului puterea ascultării în toate, semn văzut al încrederii sale: „La început, Părinţii nu gră­iesc fraţilor drept, ci mai mult cele strâmbe. Şi de vor vedea că fac cele strâmbe, nu le mai grăiesc cele strâmbe, ci adevărul, ştiind că la toate sunt ascultători” (Avva Iosif cel din Panefo, în Patericul, p. 111).

Această deschidere a ucenicului către Bătrânul său trebuie păzită întru toate, doar ea putându-l feri de rătăcire: „Voiesc să ştiu,” – arăta, în acest sens, Avva Antonie – „de este cu putinţă, şi câţi paşi face călugărul sau câte picături bea în chilia sa; toate trebuie cu îndrăzneală să le vestească Bătrânilor, ca nu cumva să greşească întru dânsele” (Avva Antonie, în Patericul, p. 14).

Acest început întru ascultare va avea asupra ucenicului o putere ocrotitoare, dând supleţe sufletului. Avva Isaia arăta despre „cei ce încep bine şi se supun Sfinţilor Pă­rinţi: vopseaua cea dintâi nu iese, precum se întâmplă la porfiră. Şi după cum ramurile cele tinere se întorc şi se pleacă lesne, aşa fac şi noii începători fiind întru supunere” (Avva Isaia, în Patericul, p. 83).

Ascultarea, ca expresie a încrederii în pă­rintele duhovnicesc, merge până la a răbda cu înţelegere ocara. Răbdând ocara din par­tea părintelui, pe drumul anevoios al cură­ţirii sale, ucenicul îşi curăţeşte sufletul de ocara patimilor ascunse.

„Nimic nu foloseşte pe noul începă­tor” – învaţă Avva Isaia – „aşa de mult ca ocara. Că precum este pomul care se udă în toate zilele, aşa este noul începător care se ocărăşte şi suferă” (Ibidem).

Roadele ascultării în inima sa îl vor în­văţa curând pe ucenic să o preţuiască şi să o păzească.

În primul rând, curăţirea de gândurile „rele şi spurcate care strică şi mănâncă inima omului, precum cariul strică şi mă­nâncă lemnul”, căci „precum şarpele, dacă iese din vizuina sa îndată fuge, aşa şi gân­durile rele, descoperindu-se, îndată pier” (Patericul, p. 255).

Eliberat de tiranicul său „bun plac”, ucenicul începe să preguste odihna sufle­tului: „Fă-te defăimat şi voia ta o leapădă şi te fă fără grijă şi vei afla odihnă” (Avva Sisoe, în Patericul, p. 43).

Desigur, odihna sufletului este urmă­toare blândeţii şi smereniei învăţate prin ascultare: „Învățați-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Vieţuirea împreună cu alţii, încadrarea într-o viaţă de obşte care presupune slujire şi răbdare, este de mare preţ. Astfel, Patericul redă pilda Sfintei Isidora care vieţuia într-o mănăstire „ca de patru sute de maici”. Despre ea s-a desco­perit Sfântului Pitirun, „bărbat preaiscusit şi puternic îmbunătăţit”, că „are diademă pe cap” (sfântul fusese întrebat în vedenie: „Vrei să vezi femeie mai cucernică decât tine?”). Puterea cucerniciei şi rugăciunii ei – „niciodată nu şi-a lăsat mintea ca să se depărteze de la Dumnezeu, în felurite chi­nuri, tuturor răbdând...” – venea din în­săşi slujirea ei: „Tuturor ca o roabă supunându-se şi făcându-se ca un burete al soborului”, împlinind cu pilda vieţii ei cuvântul Mântuitorului: „Cel ce voieşte să fie mare să fie tuturor slugă” (Matei 20, 27). Şi cu toate că de toţi era „ocărâtă şi îmboldită şi multora le era urâtă, niciodată n-a ocărât pe nimeni, n-a cârtit, n-a grăit grai mic sau mare...” (Paladie, în Patericul, p. 230).

Atât l-a covârşit pe Avva Pitirun puterea slujirii şi smereniei ei, încât i-a făcut plecăciune. Iar maicilor contrariate de gestul său, care erau convinse că „este nebună”, le-a răs­puns: „Voi sunteţi nebune, iar aceasta este mai bună şi decât mine. Este Amma, adică maică duhovnicească” (Ibidem).

Într-adevăr, puterea de a se supune întru toate cu smerenie este semnul adevăratei sporiri duhovniceşti, a devenirii întru mo­nah: „Atunci, luând Zaharia culionul din cap, l-a pus sub picioare şi călcându-l, a zis: «De nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah»” (Avva Zaharia, în Patericul, p. 78).

Petrecând 40 de ani în viaţa de obşte, Avva Daniil „s-a liniştit apoi la Schit”. Din experienţa ambelor vieţuiri „a aflat că cei care petrec în viaţa de obşte, mai mult şi mai degrabă decât cei ce se liniştesc, spo­resc în lucrarea faptelor bune, de vor avea supunerea din inimă curată” (Avva Daniil, în Patericul, p. 61). Într-ade­văr, „cel ce şade în ascultare de părinte duhovnicesc” – învaţă Avva Ruf – are mai multă plată decât cel ce petrece singur în pustie” (Avva Ruf, în Patericul, p. 205).

Dacă boala şi moartea au intrat în lume prin păcatul neascultării, cei care au ur­mat cu credinţă porunca ascultării faţă de părinte – şi, prin părinte, faţă de Dumne­zeu – au primit în sufletele lor roadele minunate ale acestei ascultări, au dobândit făgăduinţele Domnului. Avva Mios arată acestea fraţilor, zicând: „Ascultarea este în loc de ascultare şi oricine ascultă pe Dumnezeu, şi Dumnezeu îl ascultă pe el” (Avva Mios, în Patericul, p. 151), iar Avva Yperehie îi întărea pe ucenicii săi în credinţă în acelaşi fel: „Odor scump este călugărului ascultarea. Cel care a câştigat-o va fi ascultat de Domnul şi cu îndrăzneală va sta înaintea Celui Răstignit” (Avva Yperehie, în Patericul, p. 233).

Întăriţi cu puterea credinţei, ucenicii urcă prin ascultare „din putere în putere”, devenind minunaţi chiar în ochii părinţilor lor duhovnicești, precum vedem în pilda ce urmează. Avva Ioan, cunoscut pentru marea sa ascul­tare, fiind trimis să aducă balegă de bou de către părintele său, Avva Pavel, dintr-un loc unde locuia o leoaică, întrebă pe Bătrân: „Dar ce voi face dacă vine leoaica?”. Atunci Bătrânul, glumind, i-a zis: „De va veni asupra ta, leag-o şi adu-o aici!”. Deci s-a dus fratele acolo seara şi, iată, a venit leoaica asupra lui. Iar el, după cuvântul Bătrânu­lui, s-a repezit să o prindă şi a fugit leoaica. Şi alergând după ea, zicea: „Aşteaptă! A zis părintele meu să te leg!”. Şi prinzând-o, a legat-o. Şi iată a venit, ţinând leoaica le­gată. Şi văzându-l, Bătrânul s-a minunat” (Avva Ioan, ucenicul lui Avva Pavel, în Patericul, p. 117).

Cunoscând din experienţa vieţuirii sale, dar şi dintr-o minunată vedenie, puterea ascultării de a reface condiţia paradisiacă a omului căzut, Avva Ruf îi înalță în fața ucenicilor săi un adevărat imn de slavă: „O, ascultare, mântuirea tuturor credincio­şilor! O, ascultare, născătoarea tuturor fap­telor bune! O, ascultare, aflătoarea Împărăţiei! O, ascultare, care deschizi Cerurile şi sui pe oameni de la pământ! O, ascultare, hrănitoarea tuturor sfinţilor, din care au supt lapte şi prin care s-au făcut desăvârşiţi! O, ascultare, care eşti locuitoare împreună cu îngerii!” (Avva Ruf, în Patericul, p. 205).

(Arhimandrit Nichifor Horia, Duhovnicia Patericului, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 99-105)