Mitropolitul Iosif cel Sfânt al Moldovei, aşa cum l-a numit poporul încă din timpul vieţii, a lăsat posterităţii o comoară de care ne bucurăm şi noi astăzi: Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Începută cu 40 de ani înainte ca vlădica Iosif să fie numit arhiereu în Moldova, catedrala a fost legată de destinul marelui ierarh. Mitropolitul Veniamin Costachi, în anul 1833, a pus piatra de temelie a viitoarei catedrale. În rânduiala lui Dumnezeu, la marea ceremonie la care au participat familia domnitoare, boierii ţării şi poporul capitalei Moldovei, a luat parte şi Ionică, un copilaş orfan refugiat din Basarabia, un suflet care nu şi-a putut şterge din minte marele moment. Ionică nu era nimeni altul decât viitorul Mitropolit Iosif. Iată cum, pe un petic de hârtie, Mitropolitul Iosif îşi aducea aminte de momentul ce i-a marcat viaţa: „Bucurie mare, iau parte toţi credincioşii, Vodă dimpreună cu vlădica Veniamin, urmat de boierii divaniţi şi de cei mai mici de ranguri, apoi tot norodul creştinesc, păşesc ca un alai împărătesc, la punerea temeliei Casei Împăratului tuturor veacurilor. Îmi amintesc şi nu pot să uit şi acea întâmplare plină de tot hazul. După ce însuşi kir Veniamin s-a coborât în săpăturile făcute pentru temelii, să pună piatra fundamentală în partea dinspre răsărit a clădirii, mai în urmă a venit şi ecleziarhul mare al mitropoliei să pună şi el o piatră şi să toarne tencuială pe ea. Dar, pe când făcea acesta, iată un hârdău cu var s-a prăbuşit de pe mal peste el. Acest fapt a stârnit mare haz tuturor celor de faţă!”.

Copilul Ionică a fost alesul lui Dumnezeu să finalizeze măreaţa catedrală. După 40 de ani de ruină, vlădica Iosif a sfinţit marea biserică la 23 aprilie 1887, un eveniment naţional, la ceremonie luând parte regele Carol I şi regina Elisabeta. „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-şi-şaselea, al regatului meu al şaselea, împodobindu-se şi înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare şi veşminte preţioase, precum şi cu cele zece ferestre cu măiestrie împodobite şi închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălţarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soţii Elisabeta şi a urmaşilor noştri...”