Adevărul nu stă în feţe, înfăţişări şi cuvinte, nici nu se odihneşte Dumnezeu în acestea, ci în inimi înfrânte, în duh de smerenie şi în suflete luminate de cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci se întâmplă să vedem uneori pe cineva acoperindu-se în afară sub cuvinte şi folosindu-se de vorbe smerite faţă de alţii pentru a vâna lauda de la oameni, iar înăuntru e plin de viclenie şi de răutate şi de ţinerea de minte a răului aproapelui; precum se întâmplă uneori să vedem pe cineva luptându-se în afară pentru dreptate prin cuvinte înalte de înţelepciune şi ridicându-se împotriva minciunii sau a călcării legilor dumnezeieşti, iar înăuntru e plin de cuviinţă, de smerenie şi de dragoste faţă de aproapele. (…)

Dumnezeu nu priveşte faţa din afară a celor zise sau făcute de noi, ci stările sufletelor şi scopul pentru care facem ceva din cele văzute sau zicem ceva din cele cugetate, precum cei ce se deosebesc de cei ce vorbesc sau fac ceva, prin înţelegerea lor văd mai bine înţelesurile cuvintelor şi sfârşiturile lucrurilor şi-şi fac judecăţi fără greşeală despre ele. „Dar omul ca om caută la faţă; Dumnezeu însă vede în inimă” (I Regi 16, 7; Psalmul 7, 10).

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 300 de capete despre făptuire, II, 32-33, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 257-258)