În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuieşte pe Sfânta Cuvioasă Parascheva. În mod deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 370 de ani moaştele ei se găsesc la Iaşi, fiind izvor de binecuvântare şi de însănătoşire duhovnicească şi trupească pentru toţi cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniţă Parascheva, prăznuită la 26 iulie în calendarul ortodox, este cunoscută în popor cu numele Sfânta Vineri, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită în Moldova Vinerea Mare. Ca un simbol al unităţii Ortodoxiei de pretutindeni, lucrarea săvârşită în lume după trecerea la Domnul a Sfintei Parascheva arată că sfinţenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire şi apropiere între toţi cei care mărturisesc şi trăiesc în aceeaşi credinţă. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoşii noştri Sfintei Parascheva sunt bisericile cu hramul „Cuvioasa Parascheva” ctitorite nu numai în Moldova, ci şi în Transilvania şi în Țara Românească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima menţiune în limba română despre viaţa sfintei o găsim în Cartea românească de învăţătură a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iaşi, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Selimpaşa), pe ţărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului Bizantin.

Părinţii ei, oameni de neam bun şi credincioşi, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea şi împlinirea virtuţilor creştine. Un frate al ei, după ce a învăţat carte, s-a călugărit sub numele Eftimie; a fost ales episcop, în localitatea Madite, pentru dragostea faţă de cele sfinte şi pentru cultura sa deosebită.

Sfânta Parascheva şi-a petrecut copilăria în casa părinţilor, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârşire şi din acel moment a început să săvârşească multe fapte de milostenie. Deseori şi-a dăruit hainele sale săracilor, fără să ţină seama de mustrările părinţilor.

Moştenind o mare avere de la părinţi, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea din moştenire şi, „părăsind frumuseţea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învăţătură de la călugări şi călugăriţe cu aleasă viaţă duhovnicească.

Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ţinutul Pontului, după ce a trecut prin Calcedon (Kadiköy), unde s-a închinat la moaştele Sfintei Muceniţe Eftimia. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat cu dorinţa de a-şi petrece restul vieţii în Țara Sfântă. După ce a văzut Ierusalimul, s-a aşezat într-o mănăstire de călugăriţe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul şi s-a înălţat duhovniceşte în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca şi ca atâţia alţi ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârşire.

Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veşminte şi de aşternuturi, nici de mâncări şi de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăţia sufletului şi de răspuns judeţului (judecăţii n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina şi nepărăsit tânjea cumu-şi va înfrumuseţa sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci, la vederea Mirelui său, de slava şi de lumina şi de bucuria cea fericită. De aceasta (...) ochii de lacrimi îi erau întunecaţi pururea”.

Într-o noapte însă, pe când avea 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părinteşti: „Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pământului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit. După ce a avut această vedenie, sfânta fără de voie lăsă pustia şi se întoarse în lume şi la Țarigrad (Constantinopol, n.n.) veni. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne şi către icoana Sfinţiei Sale căzu şi cu lacrimi se ruga aşa şi zicea: «N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare... Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârşitul vieţii mele, că altă nădejde nu am»”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care s-a născut, fără să spună cuiva cine este şi de unde vine. În timpul călătoriei pe mare, corabia a fost pe punctul de a se scufunda din cauza unei furtuni puternice. În acel moment tânăra Parascheva a strigat: „Kalikratei” (Mult curaj), şi, de atunci, conform tradiţiei, ţărmul unde s-au salvat se numeşte Kalikratea. În Epivata, continuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă şi durere cătră durere adăuga, cu post şi nedormire pe sine se înfrumuseţa..., cu lacrimi pământul uda şi se ruga: «Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcaşul Tău cel sfânt; am lăsat toate şi dupăTine am călătorit în toată viaţa mea. Și acum, îndură-Te, Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu»”. Împăcată cu sine, cu oamenii şi cu Dumnezeu, şi-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să ştie cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie şi trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la ţărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe nişte creştini să-l îngroape după rânduiala creştinească. Săpând o groapă, „aflară trupul Preacuvioasei Parascheva neputred şi plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea  trupul corăbierului, cel rău mirositor. Dar, în noaptea următoare, unuia din creştinii care săpaseră groapa, pe nume Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, şezând pe un scaun luminat şi înconjurată de mulţime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat şi i-a zis: „Gheorghe, pentru ce n-aţi socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu ştiţi că Dumnezeu a iubit frumuseţea ei şi a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis şi care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei şi să-l aşeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeaşi vedenie a avut-o şi o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-acelaşi chip şi în aceeaşi noapte, şi a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare. Credincioşii de acolo, auzind de visul celor doi, au înţeles că este un semn dumnezeiesc, şi au luat trupul Cuvioasei din mormânt şi l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini şi cu tămâie”, aşezându-l în Biserica „Sfinţii Apostoli” din Epivata.

Nu mult după aceste evenimente au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaşte. Creştinii din Epivata au zidit o biserică pe locul în care au trăit ea şi părinţii săi.

Vestea despre minunile care se săvârşeau în apropierea sfintelor moaşte s-a răspândit curând în Tracia şi în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia Ecumenică a trecut-o de timpuriu în rândul sfinţilor.

După trecerea ei la viaţa veşnică şi după minunata descoperire a sfintelor ei moaşte s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viaţă pământească şi istoria strămutării moaştelor. Potrivit tradiţiei, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzalon (1147-1151). O altă versiune a vieţii a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, care a folosit, ca şi alţi aghiografi de mai târziu, scrierea diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târgovişte, a alcătuit, în greceşte, o nouă versiune a vieţii (înainte de scrierea sa, două biografii ale sfintei, aparţinând secolului al XII-lea, s-au pierdut), precum şi slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câţiva ani mai târziu, viaţa ei a fost inclusă de Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei în Cazania lui, tipărită la Iaşi în 1643, care a folosit, fără îndoială, manuscrise greceşti şi slavoneşti, prelucrate după scrierea patriarhului Eftimie. O versiune arabă a vieţii Sfintei Parascheva, adaptată după cea a lui Matei al Mirelor, a scris-o Patriarhul Antiohiei, Macarie Ibn al-Za'im, aflat la Iaşi în anul 1653. Nevoinţele ei au fost înfăţişate pe scurt şi de marele Mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viaţa şi petrecerea sfinţilor (4 vol. Iaşi, 1682-1686), precum şi în alte Vieţi de sfinţi şi în ediţiile Mineielor tipărite la noi în ţară. Dintre străinii care i-au mai cercetat viaţa consemnăm pe cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, eruditul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială, intitulată Viaţa şi minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte (Bucureşti, 1889). Câţiva teologi români din secolul trecut de asemenea au scris despre viaţa şi sfintele ei nevoinţe: Pr. Gh. Păvăloiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stănescu (1938), Pr. M. Șesan (1955), Pr. Scarlat Porcescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu  ş.a.

După ce au stat în Biserica „Sfinţii Apostoli” din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârşindu-se multe semne şi minuni în jurul lor, din cauza evenimentelor politice care au adus multă durere în ţările balcanice, moaştele Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind alinare în suferinţă şi sprijin pentru toţi cei care o cinstesc şi o cheamă în rugăciune.

În anii 1185-1186, bulgarii şi valahii din sudul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub dominaţia Imperiului Bizantin, s-au răsculat sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, vlahi (români) de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub numele de Imperiul vlaho-bulgar, având capitala la Târnovo. Peste câţiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniţi în Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici Imperiul latin de Constantinopol, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împăraţi veniţi din Apusul Europei. În aceste împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relaţiilor prieteneşti dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) şi împăratul din Constantinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivata la Târnovo, capitala Imperiului vlaho-bulgar, oraş care devenise între timp reşedinţă patriarhală. Mutarea lor s-a făcut în ziua de 14 octombrie (dupa unele izvoare), într-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoţit de numeroşi clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări şi slujbe de credincioşi vlahi şi bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieşit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, şi soţia sa, Ana, precum şi patriarhul de aici. Au fost aşezate în Biserica Maicii Domnului. Se spune că împăratul ar fi zidit, în apropierea reşedinţei sale, o biserică cu hramul „Sfânta Parascheva”.

La Târnovo moaştele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil atunci s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, se pare un valah, i-a scris viaţa, cu mai multe amănunte decât o făcuse diaconul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au cucerit părţi însemnate din Peninsula Balcanică. În 1393, sub conducerea lui Baiazid Ilderim (1389-1402), au cucerit partea răsăriteană a Imperiului vlaho-bulgar, împreună cu capitala Târnovo, iar peste trei ani şi partea apuseană, încât acest stat şi-a încetat existenţa.

În astfel de împrejurări dramatice pentru creştini, moaştele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Vidin, pentru o perioadă de cinci ani. După lupta de la Nicopole din 1396, Bulgaria devine parte a Imperiului otoman. Moaştele Sfintei Parascheva îşi continuă peregrinările. Din Vidin ajung la Belgrad (Serbia), în 1398, datorită ţarinei Miliţa, care le-a cerut de la sultanul Baiazid. Aceasta le-a aşezat în biserica ridicată de ea în cinstea Sfintei Parascheva, care a fost distrusă de turci şi pe temeliile ei – conform unei tradiţii – a fost zidită actuala biserică a Sfintei Parascheva. Există însă şi opinia conform căreia ţarina Miliţa a luat sfintele moaşte şi le-a aşezat în biserica palatului (lui Lazăr) la Kruşevaţ. Fiul ei, Ștefan Lazarevici, după lupta de la Ankara (1402), la întoarcerea din Constantinopol, a luat titlul de Despot. Împăratul maghiar Sigismund i-a dăruit acestuia Belgradul, Matsvansk şi Valievo. Astfel, el a mutat moaştele Sfintei Parascheva din Kruşevaţ la Belgrad.

Acolo au stat până în anul 1521, când sultanul Soliman Magnificul (1520-1566) a cucerit şi acest oraş, iar Serbia a fost transformată în paşalâc. Acum moaştele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I (1522-1545) sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a Imperiului Bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraş întemeiat de Constantin cel Mare, sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost aşezate spre închinare din loc în loc pentru credincioşii ortodocşi din Peninsula Balcanică aflaţi sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost aşezate în Biserica „Sfânta Maria Pammakaristos”, pe atunci Catedrală patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlaherne (1586), „Sfântul Dumitru” (1597) şi „Sfântul Gheorghe” din cartierul Fanar, noul sediu al Patriarhiei Ecumenice (1601).

După 120 de ani ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta pe pământul românesc, în Moldova. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorul ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului, a hotărât să-i ofere, drept recunoştinţă, moaştele Cuvioasei Parascheva „pentru sfinţirea şi binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei” (Țara Moldovei, n.n.), după cum se spune în scrisoarea sinodicească: „Partenie cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop al Constantinopolului, Roma cea Nouă, şi Patriarh Ecumenic. (…) Pentru binefacerile şi făgăduielile făcute de bună voia lui, cu îndemnul lui Dumnezeu, ale prea strălucitului şi prea cucernicului Domn aceluia, Smerenia Noastră împreună cu Sfântul Sinod cel desăvârşit din jurul Nostru, (…) negăsind nimic altceva vrednic şi cuviincios pentru a mulţumi acelui prea cucernic şi întru toate prea ortodox Domn pentru sfinţirea şi binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei, (…) decât a se da Sfintele Moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea Nouă (…)”.

În biblioteca metocului Sfântului Mormânt din Constantinopol se păstrează mai multe documente referitoare la momentul aducerii sfintelor moaşte:

Tomul sinodicesc şi patriarhicesc, menţionat mai sus, în care sunt amintite şi condiţiile lui Vasile Lupu.

Originalul hrisovului lui Vasile Lupu din 20 august 1641 în care se vorbeşte despre datoriile Patriarhiei Ecumenice şi condiţiile puse de domnitor Patriarhiei pentru ca şi în continuare să o poată ajuta (ierarhii moldoveni să nu mai plătească dări pentru fiecare credincios scaunului ecumenic, să fie pomeniţi morţii şi viii pe care îi va indica Vasile Lupu în toate bisericile din cuprinsul Patriarhiei Ecumenice etc.).

Alte acte domneşti şi patriarhiceşti referitoare la achitarea datoriilor Patriarhiei Ecumenice de către domnitorul moldovean.

Conform istoricului şi heraldistului Stelian Metzulescu, Vasile Lupu a primit permisiunea de a lua moaştele de la sultanul Murad al IV-lea (1622-1640). Darurile date de el pentru transportarea acestora până la Iaşi au fost primite de sultanul Ibrahim I (1640-1648). Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoţită de trei mitropoliţi greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului şi Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galaţi, apoi la Iaşi, au fost întâmpinate de Vasile Lupu, de Mitropolitul Varlaam şi de episcopii de Roman şi Huşi, de cler şi credincioşi. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaşte au fost aşezate în minunata biserică a Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului.

Cinstitele moaşte au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaş, conduse de Lecomte de Noüy. Din acest motiv în 1888 moaştele sunt mutate în Sala gotică, într-o raclă de lemn, îmbrăcată cu argint şi cu un capac care se încuia. Era acoperită cu un acoperământ din stofă. În noaptea dintre 26 şi 27 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenţie, a rămas aprinsă o lumânare din sfeşnicul de lângă racla din lemn în care erau aşezate cinstitele moaşte; sfeşnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era aşezată racla, arzând mocnit toată noaptea şi prefăcându-l într-o grămadă de cărbuni. A doua zi dimineaţa, autorităţile de stat şi bisericeşti, preoţii şi credincioşii au constatat că cinstitele moaşte au rămas neatinse. Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul judeţului Iaşi, Leon Negruzzi, şi procurorul general al oraşului au consemnat în procese verbale cele întâmplate.

Dintr-o scrisoare din 7 ianuarie 1889 adresată de arhiereul Valerian Ștefănescu episcopului Melchisedec Ștefănescu, aflăm că a ars toată lemnăria sicriului, de la pereţi până la hainele Sfintei. Capacul s-a lăsat pe corpul Sfintei şi flăcările au cuprins capacul, care se vede foarte ars, dar netopit. Focul a mistuit şi partea de dedesubt a raclei şi a ajuns la o salteluţă umplută cu bumbac, pe care sta corpul Sfintei. Această salteluţă se vede arsă la partea de dedesubt până la bumbac, care este pârlit puţin. Chiar dacă jăraticul stătea pe hainele Cuvioasei Parascheva, acestea nici măcar nu miroseau a fum. Peceţile de ceară de la veşmintele ei (care proveneau din timpul lui Vasile Lupu) nu se topiseră. Ridicate din jar, Sfintele moaşte au fost puse în racla din lemn în care au fost aduse iniţial din Constantinopol şi aşezate în altarul paraclisului de la Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi”. Apoi au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din Iaşi, care fusese sfinţită cu puţin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887.

Doar pentru o scurtă perioadă de timp, între 15 martie şi 27 octombrie 1944, din cauza ofensivei sovietice în Moldova, sfintele sale moaşte au fost mutate la Mănăstirea Ciorogârla, lângă Bucureşti, iar ulterior, până la 26 noiembrie, acelaşi an, la Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

În şedinţa din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinţi din neamul nostru, precum şi generalizarea cultului unor sfinţi ale căror moaşte se găsesc în ţară la noi. Hotărârea respectivă a fost transpusă în fapte în cadrul unor mari festivităţi bisericeşti din cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, la 14 octombrie 1955, în prezenţa a numeroşi ierarhi români, precum şi a unor reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe Rusă şi Bulgară.

Dreptcredincioşii creştini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iaşi şi din împrejurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocrotire şi ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea oraşului Iaşi şi a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simţit în viaţa lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul ţării să-şi plece genunchii în faţa raclei cu cinstitele ei moaşte, ca să mulţumească pentru ajutorul şi binecuvântarea ce luminează în viaţa lor.

Viaţa curată, împletită prin rugăciune şi fapte bune, tinereţea care străluceşte peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor înţelepte sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune şi priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezenţa Duhului Sfânt. Simbol al frăţietăţii ortodoxe, Sfânta Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea primă jumătate a veacului al XI-lea în care a vieţuit pe pământ, când Biserica era una şi nedespărţită, nădejdea biruinţei asupra patimilor, dezbinărilor şi necazurilor din lume, prin iubirea smerită şi atotputernică a Domnului Hristos, Care iubeşte şi adună pe toţi oamenii.

Catedrala Mitropolitană din Iaşi este astăzi, în România, una dintre cele mai vizitate biserici de către pelerini datorită faptului că aici se află moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva şi alte moaşte de sfinţi şi relicve sfinte dăruite Mitropoliei de-a lungul anilor: Brâul Maicii Domnului, Sfântul Cuvios Ioan Casian, Sfântul Ştefan, Sfântul Cuvios Atanasie, Sfântul Cuvios Gherman din Alaska, Sfinții Cuvioși ucişi în Mănăstirea „Sfântul Sava”, Sfânta Muceniță Chiriachi, Sfânta Mare Muceniță Varvara, Sfânta Muceniță Paraschevi, Sfântul Ierarh Modest, Sfântul Mucenic Antipa, Episcopul Pergamului, Sfântul sfinţit Mucenic Elefterie, Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Sfântul Ierarh Epifanie, Sfântul sfinţit Mucenic Haralambie, Sfântul Ierarh Ioan Milostivul, Sfântul sfinţit Mucenic Dionisie Areopagitul, Sfântul Evanghelist Marcu, Sfântul Apostol Varnava, Sfântul Apostol Bartolomeu, Sfântul Apostol Filip, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron, Sfântul Mare Mucenic Artemie, Sfântul Mare Mucenic Mina, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Mare Mucenic Teodor Stratilat, Sfântul Mare Mucenic Trifon, Sfântul Mucenic Armin, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou, Sfântul Mucenic Ermoghen, Sfinții 40 de Mucenici de la Sevasta, Sfinții Mucenici ucişi în Creta.

Racla Sfintei Cuvioase Parascheva

Fiindcă racla iniţială a fost deteriorată în incendiul din 1888, în 1891, în timpul Mitropolitului Iosif Naniescu, s-a confecţionat o altă raclă din lemn de chiparos şi cu îmbrăcăminte de argint, cu sprijinul familiei Botez din judeţul Suceava şi al altor credincioşi. Cu timpul, racla s-a deteriorat.

Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Mitropolit Teofan, relicvariul a fost investigat de o comisie formată din profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi din specialişti de la Palatul Culturii, care a constatat degradările acestuia.

Racla sfintei a fost restaurată la un atelier specializat din Grecia, fiind reînnoit lemnul de chiparos, a fost reparată încuietoarea, s-a intervenit la argintul cu care era îmbrăcată racla şi s-au aurit chipurile sfinţilor români sculptate pe ea. Restaurarea raclei Sfintei Cuvioase Parascheva a fost realizată prin contribuţia multor credincioşi, atât din ţară, cât şi din străinătate, care au donat bani, aur şi argint.

Pe toată perioada recondiţionării, moaştele Sfintei Parascheva au fost aşezate într-o raclă din lemn sculptat la un atelier din zona Neamţului.

Racla ce adăposteşte moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, Ocrotitoarea Moldovei, a fost resfinţită pe 16 iunie 2009, de Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor.