Creştinismul nu-l putem înţelege teoretic, ci numai dacă trăim poruncile.

Independent de modul de asceză specific monahilor, învăţătura creştină prevede pentru toţi creştinii unele nevoinţe ascetice.

Vă îndemn să nu încetăm rugăciunea pentru cei atinși de noua epidemie și pentru tot personalul medical, atât de jertfelnic în aceste vremuri. Să ne rugăm și pentru cei care, neînțelegând rostul și importanța credinţei în puterea tămăduitoare a Sfintei Împărtăşanii, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, se împotrivesc cererilor noastre firești.

Bună şi necesară este rugăciunea individuală făcută acasă, dar mai bună şi mai puternică este rugăciunea în comunitate, în biserică.

Luând aminte la modelul Maicii Domnului, să stăruim şi noi cu osârdie pe calea vieţii presărate cu virtuţi şi să dobândim sfârşit bun şi cu pace, prin dispreţul faţă de păcat.

Această credinţă vie în existenţa după moarte a vieţii veşnice şi fericite a însufleţit mulţimea nenumărată a mucenicilor în primele veacuri ale creştinismului şi a făcut ca moartea să fie pentru ei cel mai îmbucurător fapt, în ciuda chinurilor lor cumplite.

Credinciosul simte astăzi nevoia de a se ruga poate chiar mai mult decât în trecut, pentru că prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. 

Manifestându-și dragostea lor, monahii nu s-au mulțumit numai cu unele tipuri concrete de filantropie, cum ar crede cineva, ci și-au extins grija lor la absolut orice nevoie a aproapelui, fie ca individ, fie mai ales la nivel social. În instituțiile monahale organizate au existat dintotdeauna spitale, bolnițe și azile de bătrâni, fără să lipsească școlile și meșteșugurile, în special când lipsea purtarea de grijă socială din partea conducătorilor statului.

Domnul nostru, cu puțin mai înainte de vinderea Lui, când a spălat picioarele ucenicilor, i-a îndemnat să imite smerenia Lui. Întruparea Domnului nostru ne-a arătat ambele ethosuri, dumnezeiesc și omenesc, în toată desăvârșirea lor și iată cum omul, prin toate mijloacele, omenești și dumnezeiești, devine desăvârșit în acord cu cerința dumnezeiască: „Fiți sfinți, că și Eu sunt sfânt”. 

Mintea este prin fire iscoditoare, s-a obișnuit cu împrăștierea din timpul vieții trândave de mai înainte și nu se încrede în zăvorârea rugăciunii pe care i-o impunem. Apoi, este și răutatea demonilor care închipuiesc în minte multe feluri de înșelări, care aruncă în reverii mintea iubitoare de iscodire.