A te pocăi înseamnă, cu alte cuvinte, să recunoști că există bine și rău, iubire și ură și să afirmi că binele este mai puternic decât răul, să crezi în biruința finală a iubirii.

Copiii nu cunosc răul, vulgaritatea și mizeria care pătrund în inima adulților, a celor care nu au putut să își păstreze măcar parțial puritatea inimii. Doar această puritate poate dărui pacea adevărată, bucuria și fericirea.

Dacă se va întâmpla ca visul să ajungă realitate în urma strădaniilor și stăruințelor sale, se va atașa într-atâta de noua sa poziție, încât va fi gata să jertfească orice principiu sau convingere, totul, ca nu cumva cineva să-i ia locul dobândit cu atâtea sforțări. Dacă însă dă greș în a ajunge pe locul mult-râvnit, atunci este nefericit, se socotește un ratat, se stinge pe picioare. Nimic nu mai are pentru el sens în viață!

Binele pe care îl facem cât trăim îl luăm cu noi. Este o moștenire care ne urmează și după moarte, însoțindu-ne și în Împărăția Cerurilor, unde ne va lua apărarea.

În același timp, Dumnezeu ne iubește pentru că suntem copiii Săi. Atunci când folosim rău libertatea, El ne dă câte un ghiont, pentru a ne reveni.

„Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri.”

Cel mai greu chin în infern este să vezi ce consecințe au putut avea unele gânduri, cuvinte, fapte ale tale.

Fiecare cu fiecare ne întâlnim și sunt metodele pedagogiei divine prin care Dumnezeu trimite fiecăruia solii Lui ca să-l trezească. Nu există om căruia să nu-i fi „ciocănit” harul la ușă.

„Din ziua aceea, ca în fața Domnului slavei, m-am făcut ca unul care hălăduiește prin locuri pustii, fără să gust nici pâine, nici intrând sub vreun acoperiș, nici vorbind cu vreun om, până ce nu am văzut iar pe Domnul poruncind să mi se dea înapoi camilafca mea.”

„Doamne, ce este această nedreptate? Oare nu era fecior tânărul? Oare nu toată ziua și noaptea slujea și dădea slavă? Oare nu în toate zilele lui a postit și a pătimit rele?”