Cel care i-a ajutat pe Sfinții Apostoli să învingă lumea ne va ajuta și pe noi; e de-ajuns să ne trezim și să ne îndepărtăm de somnul nepăsării.

Când venim la spovedanie nu trebuie să ne îndreptățim, ci e nevoie să ne învinuim, să ne conștientizăm păcatele, să le judecăm, să le descoperim duhovnicului și să credem că Domnul le-a iertat prin Taina Pocăinței.

Trebuie să mergeți la biserică până când veți simți că v-ați vindecat duhovnicește. Aceasta se va întâmpla atunci când nu va mai fi important pentru dumneavoastră dacă veți fi certat sau lăudat.

Când va veni sfârșitul, numai Unul-Dumnezeu știe... Omul întotdeauna trebuie să fie pregătit pentru trecerea la cele veșnice.

„Să nu voiți să mor”...  găsind o cale prin care să mă feriți de mucenicia pregătită mie! „Să nu mă împiedicați să trăiesc”... împiedicându-mă de la a pătimi mucenicia! În comparație cu obișnuitele noastre moduri de a vorbi, viața și moartea sunt aici inversate.

Să vină peste mine foc și cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărțirea trupului... Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!

Pentru ca omul să ajungă la mă­sura aceasta, trebuie să nu se mai iubească pe sine, ci să-L iubească pe Hristos.

„Când demonii se războiesc cu partea poftitoare prin nălucirile din timpul somnului și ei ne arată, iar noi alergăm spre întâlniri cu cunoscuți și banchete cu rude, cete de femei și toate cele asemănătoare care săvârșesc astfel de pofte, atunci înseamnă că suntem bolnavi și patima în această parte a sufletului e tare.”

Postirea devine mai degrabă piatra de încercare a „prieteniei” noastre cu Dumnezeu.

Strigătul după mai multă mâncare e doar o înșe­lăciune a ispititorului care vrea să ne ducă în rătăcire.