Singura ei avuție pe acest pământ au fost lacrimile sale, deși era neîntrecută în bunătate și frumusețe sufletească.

Maica Domnului laudă pe Dumnezeu pentru că i-a dat smerenie și a căutat spre această smerenie. Preasfânta Fecioară, prin smerenia ei adâncă, a îndreptat alunecarea spre trufie și spre dorința de a fi asemenea lui Dumnezeu a Evei.

Și Tatăl nostru Cel ceresc vrea de la noi același lucru pe care îl doresc și părinții noștri pământești: copiii să fie mulțumiți, în pace, liniștiți și buni.

Ca un copil mic și slab, încrede-te în El și te alipește de El. Spune-I Lui toate necazurile tale, vorbește cu El despre toate lipsurile tale, cere sfatul Lui și ajutorul Lui în toate lucrările tale.

Nebunii pentru Hristos nu înseamnă nimic în fața oamenilor, dar sunt mari pentru Domnul. Fericiți sunt cei mulțumiți cu orice, care nu cârtesc, nu deznădăjduiesc; adică cei sfinți.

Corabia Bisericii – corabia cu crucea pe catarg – are intrarea deschisă și pot intra la adăpost duhovnicesc toți oamenii învălmășiți de puhoaiele suferinței.

O avem pe Maica Domnului ca exemplu de milostivire pentru cei ce au trebuință de ajutorul ei și știm că Maica Domnului nu este numai mama Mântuitorului, ci și mama noastră.

În Hristos nu este deosebire, toți sunt una: fie român, fie rus, fie grec, fie latin, ori de ce neam ar fi.

Pe Cruce, Hristos ne-a încredințat Maicii Domnului. Iisus i-a zis Sfântului Ioan Evanghelistul, de pe Cruce: „Fiule, iată mama ta”, iar prin el, noi toți am devenit fiii Ei. Ce privilegiu, Maica lui Dumnezeu să fie și Maica noastră!

Marele Vasile, aflându-se pe patul de moarte, privea la cer, „la dănțuirea de sus”, la sfinții îngeri, la corul sfinților și mucenicilor și cuvioșilor, la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, și la Domnul nostru Iisus Hristos, cu scopul de a ședea la ospățul Împărăției Cerurilor, la care a privit totdeauna.