Legea pervertirii firii, unde își are sediul iraționalul, fie prin mijlocirea patimilor, fie prin mijlocirea dracilor, lucrează la înșelarea minții, pentru ca să se facă înclinația pătimașă și irațională. Aceasta nu este o luptă văzută și o ciocnire sensibilă (simțuală), ci o incitare interioară pentru ca să se reușească determinarea hotărârii, a consimțirii și a făptuirii.

Diavolul credea că prin înșelarea omului va împiedica planul dumnezeiesc și va distruge chipul dumnezeiesc al omului, astfel încât și pe Dumnezeu să se răzbune, și pe om să-l lipsească de locul său de cinste. Așadar, Dumnezeu nu l-a împiedicat pe diavol să-și pună în practică răutatea, pentru ca acesta să fie zdrobit cu totul prin viitoarea asumare a firii omenești de către Dumnezeu prin întruparea Sa.

Noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu, pe care le şi grăim, dar nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt, lămurind lucruri duhovniceşti oamenilor duhovniceşti.

Ca întru toate Dumnezeu să se slăvească prin Iisus Hristos, Căruia Îi este slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Cei care ajung în această boală o fac din cauză că se simt însingu­raţi, pentru că nu au mai avut parte de dragoste, pentru că nu li s-a mai acordat atenţie, pentru că nu şi-au mai găsit un rost în viaţa asta.

Dacă lenea trupească ne îndepărtează de unirea cu lucrurile bogăției materiale, lenea duhovnicească conduce de-a dreptul către îmbogățirea în vicii.

Sufletul nu poate osândi cu vrăjmăşie pe aproapele său pentru neputinţele lui şi, în acelaşi timp, să se căiască, să se îndurereze adânc pentru păcatele sale. Când examinăm neputinţele  străine, noi ne abatem atenţia de la ale noastre.

Când omul este cuprins de ispita indiferenței și a lenevirii față de rugăciune, nu trebuie să rămână într-o astfel de stare prea mult, ci să biruiască lenea și indiferența, printr-o constrângere de sine către rugăciune. Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătită o asmenea luptă de dobândire a obiceiului de rugăciune și de creare a unui duh de rugăciune.

Viaţa contemporană este de aşa natură, încât acum Biserica nu excomunică pe nimeni, însă cheamă la pocăinţă.

Se ruga şi citea mult, mânca puţin şi în toate era foarte modest şi cumpătat. Oriunde mergea, purta cu sine un ceas de masă cu sonerie şi icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În sinod, la guvern, în eparhie, în Iaşi, peste tot era cinstit şi respectat. Cea mai mare avere a sa, o bogată bibliotecă, a donat-o personal Academiei Române. Singurele cărţi care l-au însoţit până la moarte erau Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Vieţile Sfinţilor. În chilia lui nu s-au găsit decât doi lei!