Muzeul Mitropolitan > Săli
Sala Calea Crucii

Culoarul perimetral al Catedralei Mitropolitane oferă o perspectivă inedită asupra zonei de fundare a construcției și prilejuiește o incursiune spectaculoasă în timp. Este o zonă ce merită vizitată, cu atât mai mult cu cât fie și numai simpla parcurgere generează un sentiment aparte, de părtășie la taină. Parcurgerea perimetralului pare să te plaseze în categoria privilegiaților, ce merg prin istorie. Acest perimetral este valorificat expozițional prin plasarea unor exponate compatibile spațiului și microclimatului: pietre tombale, monumente funerare (cruci vechi de piatră), clopote de biserică, scoase din uz, toace și tochițe metalice, troițe. Acest spațiu, cu nișe inegale, dispuse diferit și pe diferite înălțimi este apt să găzduiască un patrimoniu care nu se poate exprima foarte bine într-o galerie clasică. Pietrele tombale și crucile din piatră, mărturii peste vreme, sunt martore grăitoare în fața istoriei și vorbesc în graiul lor.  

Odinioară Dumnezeu a făcut fii din pietre, iar acum vedem că fiii sunt de piatră. Dacă socotim cât de puține pietre au rămas să dea mărturie pentru timpul lor realizăm cât de mult ar trebui să le plângem! Prin crucea tombală înțelegem și reprezentăm omul vegheat de ea. În urma omului ce-a viețuit trecător pe pământ rămâne doar crucea de la cap. Crucea de lemn putrezește, cea din piatră dăinuie cu mult mai mult, și totuși, se întâmplă uneori ca și această cruce să dispară repede. Sunt cimitire în care crucile din piatră se trag în pământ (ex. cimitirul bisericii Jigoroaia, com Țibănești), ceea ce ne face să credem  că, la un timp, morții își trag toate rădăcinile în pământ, îmbrățișând acolo, în țărână, crucea lor. De ce, iarăși nu știm. Doar mormintele părăsite ne fac uneori să bănuim că uitarea vădită e rea și dincolo de mormânt. Noi vrem să punem crucile de mormânt și pietrele, semnele trecerii pe pământ, în temelia bisericii. Nu în interior, ci în afară, în ziduri, ca mai tari să le facă și pentru ca să le aducem cinstire celor ce le-au avut la căpătâi și, prin ei, tuturor morților binecredincioși.

Sfânta Cruce sfințește locul, ea fiind un receptacol predilect de hierofanie, pentru că închipuind crucea se invocă și Jertfa Celui ce a sfințit-o cu sângele Său, Iisus Hristos, Mântuitorul.

Pentru multa întinare a locurilor, oamenii au ridicat cruci la răspântii, la locul unor morți voluntare sau accidentale, în locuri considerate periculoase sau luate în stăpânire de duhuri necurate. Mulți oameni au dorit să ridice cruci (troițe) din evlavie, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu prin semnul sfintei cruci făcut de trecători (troițele de acasă, de la biserică, de la drumuri, de pe câmpuri) sau de cei ce odihneau și beau apă la fântâni, căci fântâna ridicată ca milostenie către drumeți, era, de regulă, asociată cu troița, așa încât drumeții însetați își făceau cruce și beau apă, mulțumind lui Dumnezeu. Prezența troițelor în Moldova și în tot spațiul locuit de români arată în primul rând dragostea acestora către sfânta cruce și nădejdea în ajutorul ei, de unde expresia românească atunci când fac legăminte: așa să-mi ajute sfânta Cruce! Există multe troițe de mare valoare artistică, iar frumusețea lor demonstrează, și ea, familiaritatea și dragostea oamenilor cu acest sfânt semn, armă tare, armă de scăpare. Expunerea crucilor în temelia catedralei recreează cumva atmosfera Golgotei, dar o Golgotă a neamului românesc, așa cum o trăiește acest  neam. De aceea a sugera într-una dintre nișe acest lucru, închizând simbolic cu gratii o cruce în zid, poate constitui un omagiu adus celor care în temnițe au  mărturisit crucea și pe Hristos.

Clopotele de biserică. Sunetul clopotelor e tare și totuși glasul lor este atât de duios. Este glasul mamei Biserici, este glasul Domnului, același mereu… Dar clopotul s-a făcut și glas de fiu, și glas de frate, când a vrut să strige peste sat că pleacă cineva dintre ai săi. Și glas de primejdie s-a făcut, în trecut, strigând oamenilor să se adăpostească până la trecerea viforniței (pr. Dimitrie Bejan). Și pavăză bună a fost glasul clopotului, tocmit fiind să apere de grindină sau să anunțe că, iată, acum e foc care trebuie iute stins. Tocmirea clopotelor nu se făcea oricum, ci pornind vorbe cu vești grozave ca să treacă iute din gură în gură pentru ca, precum vuia lumea de acea izvodire să vuiască și clopotul. Clopote bătrâne mai sunt. Din păcate, multe au fost retopite. Cu economisirea unei cheltuieli s-a topit o parte minunată din istorie, dar cea rămasă trebuie salvată cu orice preț.

Toace și tochițe. Din lemn sfânt de paltin s-au tocmit toace sunătoare pentru chemarea celor mulți în corabie, în Biserică, căci fiecare ocazie de îmbarcare trebuie luată în serios: s-ar putea să fie ultima și atunci nu trebuie pierdută. Toaca și tochița au rânduiala lor bine știută și, în ciuda smeritei lor înfățișări, au rămas atât de importante! Toaca este exemplul sui-generis că poți fi modest, sau poate tocmai pentru că ești modest, vei fi ascultat, vei fi auzit și luat în seamă. O bucată de lemn atât de cinstită! Pentru că nu a tins spre altă cinste, ci doar a slujit cu credincioșie așa cum i-a fost dat. Nu s-a împodobit, nu a dorit să aibă coarde, nici altă formă nu a schimbat, ci a fost mulțumită să se facă glas bisericii pentru Dumnezeu. Glasul toacei este glas de cântec.

Tochița din metal însoțește glasul clopotelor într-o cântare ce trebuie să urce până mai sus de nori. Tochițele sunt, însă, precum chimvalele, răsunătoare, vestind la sărbători mari. Ele sună pentru conștiință, dar, mai ales, cu glas de laudă, pentru cer. 

Citește și alte articole despre: sala, Sala Calea Crucii

Citește și alte articole despre